Rădăcinile educației românești

Actualitatea unei lucrări de la 1818

Cu 205 ani în urmă, la tipografia universității din Buda a văzut lumina tiparului  „Pedagogia și metodica pentru învățătorii școalelor orășenești și sătești  de Villem, acum întâiu pre limba daco-românească, tradusă și  prefăcută de Naum Petrovici”.

            După cercetările noastre intreprinse la Biblioteca universitară din Cluj-Napoca, cartea se păstrează în  extrem de puține cazuri, având indicele 5 de raritate.

            Cartea, așa cum rezultă din cuvintele  de mulțumire adresate lui Nicolae Popovici, care l-a ajutat din punct de vedere financiar, cât și din cele către cititori, ridică multe constatări care nu și-au pierdut valabilitatea și face pertinente îndemnuri privind „ datorințele învățătorului”.

            Pornește de la deviza „Omul numai prin creștere va fi om” și caută să convingă nația română de  nevoia  instruirii și educării copiilor în general, cu sublinieri pentru copiii români în special, deoarece stăpânirea străină, grea și apăsătoare menținea neamul românesc în incultură. Dacă alte nații aveau condiții mai bune pentru a se instrui prin școală, românii erau marginalizați și folosiți doar ca unelte vorbirtoare. În puținele scoli în care puteau învăța copiii românilor nu existau cărți românești pentru copii, iar învățătorii nu aveau nicio metodică sau pedagogie.

            De aceea, pornind de la experiența proprie, dar și de la cunoștințele aflate în cărți redactate în apusul Europei, s-a gândit  „ să tălmăcească …pe limba românească, Pedagogia și metodica lui Villom”.

            După ce a scris-o, a lansat „nației mele o rugare”, în speranța că va găsi pe cineva ( era în 1816) „ căruia fiindu-i cultura nației românești de inimă lipită”, să-i de o mână de ajutor ca să o tipărească. La apelul făcut a răspuns Nicolae Popovici directorul școlilor din tractul Cenadului, care i-a oferit 1000 de  florini, de aceea îi dedică volumul și-i spune că „totdeauna și pururea va fi lăudat de toată nația română”, ca un „paroh al științelor și al tinerimii române”,pentru că „zace adânc luminarea neamului meu la inima domniei tale”, iar fapta de a ajuta nația prin această carte este „vrednică de laude cu cununi de dafin neveștejite”.

            În „Cuvânt către cititoriu” atrage  atenția că alte popoare sunt bogate,   au preoți, învățători, negustori, maiștri și lucrători avuți, pot scrie și cumpăra cărți, dar „românii, cu mic, cu mare sunt neavuți și săraci”„ori, unde zace viermele… în neiubirea de  cetire”.

            De aceea, această carte a fost scrisă „ spre învățătorii cei tineri”, cu scopul de a le împărtăși, celor ce s-au dedicat învățământului, „ sfat și niște mijlociri după care să se poată îmbunătăți munca lor, ca părinți duhovnicești”.

            Cartea tratează în continuare multiple aspecte pedagogice și metodice. Începe prin a defini pedagogia „ o știință. o măiestrie care ne învață a crește pruncul, sau să grăiesc mai dezvăluit, cari ne învață a crește în prunc inima curată și sufletul bun și înțelept”.

            Pruncului trebuie „ să-i hrănim sufletul bine și înțelepcește”. Atrage atenția că o primă carte de acest fel s-a scris în 1812, „ Pedagogia pentru învățătorii românești și sârbești”, dar în sârbă,  tălmăcită și comentată de el.

            Caută să convingă că „ nu e destul să crești pruncul, ci trebuie să-l  și înveți, ori aceasta nu ne învață metodica”.

            „ Metodica ne învață, a citi, a scrie, a socoti, a cunoaște sfânta lege și limba  maicei, a cunoaște lumea și oamenii și înțelepțește a gândi și a judeca”. Cel care se va strădui a înrădăcina toate acestea la inima pruncilor săi, acela e norocos.

            Susține că ambele sunt necesare, se întrepătrund și sunt pentru toți,  „ și pentru tată și pentru mamă, iară mai vârtos pentru învățători scrisă”. Lor le atrage atenția că a scris-o „pentru nația mea”.

            Un capitol și l-a întitulat „ Pentru începutul creșterii școlastice și pentru cele ce sunt către dânsa de lipsă”, iar primul subcapitol, „ Către învățători”, urmărește să convingă faptul că ei sunt chemați să cultive și să  lumineze pe oameni, ceea ce este  „răspundere de la Dumnezeu”. Dacă preoții au de lucru cu oameni în vârstă, „învățătorii lucrează cu cu pruncii cei tineri, cari sunt aplecători, încă nestricați și care ușor pot fi aduși la ascultare.”Datoria de căpetenie este aceea de a-i învăța pe copii nu numai citirea, scrierea și aritmetica , ci și „ în ce chip putem fi buni și cu minte, cum putem bine și înțelepțește a umbla cu alți oameni, cum putem noi pe Dumnzeu a-l mări”, cum să fie oamenii cinstiți, cum trebuie sădită iubirea de aproape.

            Capitolul „ Creșterea morală” subliniază  „grija prin care se aduc pruncii către purtarea cea bună”.

            Mai pe larg comentează „Datorințele pruncilor în școală”, pe care le grupează : „Pentru ascultare”,„Pentru orânduială”,„Pentru luare aminte”,„Pentru sârguință”,„Penntru pedepse și daruri”.

            Un alt capitol este „ Moralitate pentru cele ce vor să fie”,  cu subcapitolele: „Pentru metodu învățăturii”,„Pentru datorințele învățătorului”, „Orânduiala și despărțirea învățătuirii”, și apoi analizează cum trebuie să fie primul an de școalăși-l divizează în „Sfaturi”,„Aritmetica”,„Morala”,  pe care le repetă apoi și pentru clasele următoare.

            Spicuim în  cele ce urmează câteva constatări, sfaturi și îndemnuri :

1. Învățătorul dacă vrea să fie iubit de elevi trebuie să se ferească de două greșeli, să nu fie prea moale și să nu fie prea iute.
2. Nu pedepsiți elevii când sunteți „înfocați”.
3. Menirea noastră cuprinde trei lucruri: întâi răbdarea, a doua mare răbdare, a treia, prea mare răbdare. Ce poate face mânia și iuțimea: învățăceii vă vor urî, înaintea voastră poate vor tremura, însă în dosul vostru vă vor batjocori.
4. Tâlcuiți temei poruncilor voastre.
5. Nu făgăduiți pruncilor daruri ca să vă asculte.
6. Dacă învățătorul șade la masă scobindu-și dinții, apoi dormitând, vorbește cu elevii, ca să nu tacă, atunci și pruncii nu vor lua sama la cele spuse lor.
7. Pe copii trebuie să-i învățăm „pentru că nimeni nu poate face ceea ce nu știe”.
8. Niciodată să nu hotărască mânia pedepse și părtinirea daruri.
9. Omul cugetând învață și prin deprinderile minții se face înțelept.
10. Fiecare lucru, fie acela cât de mare ori cât de mic ne dă nouă materie.
11. A învăța pe cineva însedamnă a-i da înțelepciune, iară a fi înțelept este a) a lua seama, b) a  căuta și a gândi ca urmare.
12. De e cu putință aduceți lucrul de care vorbiți înaintea pruncilor.
13. Ca să vă câștigați iubirea de la prunci căutați să fiți buni, blânzi, iubitori și răbdători.
14. Când îi învățați  pe prunci, căutați să le arătați o plăcere prin vorbire. Voi trebuie să fiți oglinda tinerimii.
15. Trebuie să vă gătiți mai înainte spre cele ce voiți a preda școlarilor și gătirea aceasta a voastră să o însemnați pe scurt.

            Și mai sunt și alte îndemnuri.

            În general, Naum Petrovici a căutat să adapteze pedagogia și metodica la condițiile existente școlilor românești din Banat.

            În ansamblu, cartea este străbătută de idei, sentimente și convingeri sănătoase. Scopul urmărit era acela de a asigura „cunoștințe folositoare în viață”,  cu obiectivul principal: „pruncul trebuie să învețe cele ce îi pot fi lui de folos”.

            Azi, când ne străduim să folosim metode active, să-i facem pe elevi să descopere, ceea ce ne îndemna în urmă cu 203 ani:„ ei înșiși să scormonească și să afle câte ce sunt de lipsă”, și „să-i luminăm ca să poată fi cu vremea oameni buni și cu cinste”.

            Pentru că adevărata educație nu își pierde niciodată valabilitatea, considerăm că lucrarea lui Naum Petrovici merită redescoperită și prețuită de fiecare dascăl de astăzi.

                                                            Nicolae Șteiu, 12 martie 2021