consemnată în urmă cu 112 ani

Cu patru decenii în urmă, la arhiva Parohiei Mărgău am conspectat conținutul notițelor  din caietul „Liberiu de poezii poporale” ale mărgăuanului Dumitru Faur, fost elev fruntaș și apoi cântăreț  la biserică.

            Câteva date despre el: S-a născut în 6 mai 1891, într-o familie de țărani, a urmat „școala cotidiană”, între anii 1898- 1904, iar apoi „școala repetitoare” încă trei ani, având norocul să-i fie învățător Ioan Mango din Fildu, devenit cunoscut în  literatura pedagogică de specialitate¹⁾, cât și în  gazetele din Brașov, Blaj, Sibiu²⁾, pentru publicarea , la sfârșitul secolului XIX, a unor creații populare din zona Mărgău-Huedin, și care a devenit model pentru elevii săi, pe care i-a îndemnat să culeagă poezii și cântece populare și să și le noteze în câte un caiet.   

            La îndemnul acestuia, Dumitru Faur a  prins dragostea pentru însușirea și cultivarea limbii române, din anul 1905 și-a făcut extrase de gramatică, cum defineau atunci noțiunile gramaticale, subiectul, predicatul, „determinatoriul de timp, mod, cauză”, elemente de matematică, „adunarea cu frângeri zecimale”, „computul mental”, „substragerea” ( scăderea), etc. I-a plăcut și și a notat „descântece”, „strigături”, „balade”, creații de-ale lui Eminescu, Mureșanu, Coșbuc, considerându-le populare deoarece erau răspândite  în popor.

A consemnat în caietul său o preafrumoasă poezie, „ Limba mea”, din care reproducem versurile :

                                    ”Maica, când m-a legănat

                                    Românește mi-a cântat,

                                    Românește mi-a doinit

                                    Până când eu m-am trezit

                                    Și-apoi, unde m-oi trezi

                                    Limba maicii voi vorbi

                                    Și de-aș trăi zile grele

                                    Nu-mi las limba maicii mele,

                                    Căci, de m-aș lăsa de ea,

                                    Legea sfântă aș călca

                                    Și strămoșii din țărână

                                    Mi-ar striga : nu ești română…”

            Despre o altă creație susține că și doina reprezintă jalea și necazurile, doar atât că și-a păstrat  graiul străbun :

                                    „Doina  jalnică răsună

                                     Azi, ca-n sutele de ani

                                    Tot în ducea și străbuna

                                    Limbă de romani”.

            În unele poezii își exprimă convingerea că va sosi  și ziua în care se va înlătura asuprirea străină, Transilvania și Basarabia revenind  ceea ce au fost :

                                    „Și tot țară românească

                                    Tu vei rămânea

                                    N-are-n veci cum să domnească

                                    Tirania grea”.

Istoricul poeziei „Dor de frați”

            Fraților de peste Prut le-a închinat în „Liberiu…” frumoasa poezie „Dor de frați”,  notată în 5 februarie  1911, deoarece se apropia împlinirea a 100 de ani de  când Imperiul Țarist Rus a rupt Basarabia din  trupul Principatului Moldova. Și ne punem întrebarea, dacă  o fi ajuns aici revista „Timpul”, cu documentatele articole scrise de Mihai Eminescu. În revista „Timpul” – românul fără pereche, se angajase să susțină integritatea teritoriului românesc și să ducă o  campanie de presă împotriva politicii anexioniste  a Imperiului Țarist, a propagandei panslaviste.

”Cuvântul nostru este – declara Eminescu – de bună voie niciodată și cu sila și mai puțin”. El , în poezia ”La arme” evocă Basarabia, Bucovina,Transilvania ca străvechi teritorii românești și redactează lucrarea ”Basarabia pământ românesc samavolnic răpit” demonstrând că este parte integrantă a spațiului geografic și cultural al românilor și că prin răpirea Basarabiei de către ruși în  anul 1812 s-a generat refugierea în dreapta Prutului a peste 5000 români moldoveni,  având loc  o golgotă a neamului românesc.

            După câtva timp rușii au ajuns să răspândească „teza” că  moldovenii  după limbă sunt români, dar după suflet sunt ruși, ca să justifice anexarea. Dar, și aici, în inima Apusenilor erau recunoscuti drept frați și sperau ca jumătatea  Moldovei sfâșiată de barbaria rusească se va anula.

            Dumitru Faur în creația sa ”Dor de frați” suspină și deplânge românii ajunși sub  stăpânirea Rusiei, cu „plâns de frați din depărtări”  și exprimă dorința de a trece „ Prutul înotând…Să-l străbat în fugă, drept / Frații să mi-i strâng la piept”.

            Introducând în culegerea sa aceste versuri, autorul își dovedea dorința și intuiția vizionară privind înfătuirea eliberării tuturor provinciilor românești într-un singur stat. El menținea stfel viu  spiritul românesc,  în ciuda rusificării forțate. Pașii spre revenirea la patria mamă s-au manifestat cu forță, când  în martie 1918  Sfatul Țării a votat unirea cu România.

            Iată creația :

                                                        DOR DE FRAȚI

                                                Vântule de prin copaci

                                                 Ia, mai stâmpără-te și taci,

                                                 De la frați, de ce-mi înșiri

                                                 Numai negre amintiri?

                                                 Pentru ce-mi aduci, când bați

                                                 Tot suspine de la frați?

                                                 Dinspre Moldva, când adii

                                                 Inima, tu, mi-o sfâșii

                                                 Lacrăme din ochi ne storci,

                                                 Când, de peste Prut te-ntorci,

                                                 Iar de peste munți, vai, vai,

                                                 Cu ce-mi spui în piept mă tai.

                                                 Bate vântu, bate iar,

                                                 Nu e vânt, e plâns amar,

                                                 Plâns de frați din depărtări

                                                 Risipiți în șapte țări.

                                                 Cum m-aș duce-n zbor șoimesc

                                                 Plânsul lor să-l potopesc.

                                                 Munții, până-ncer fac  zid

                                                 Calea, dușmanii mi-o-nchid,

                                                 Tu, din slăvile cerești

                                                 Munții, de ce nu-i prăbușești,

                                                 Cum lași ziduri până-n nori

                                                 Între frați și-ntre surori ?

                                                 Vine-un  zvon de peste Prut,

                                                 De la frați, un glas pierdut,

                                                 Foaie verde, fir de bob

                                                 Vai, și-amar de cine-i rob,

                                                 Nici îi casă, casa lui,

                                                 Nici îi masă, masa lui,

                                                 Ce visează, câte-i plac

                                                 Toate-n rele se prefac,

                                                 Așa plânge tristul vers

                                                 Eu l-ascult oprit din mers

                                                 Și cu sufletul închis

                                                 De-un alean, de-un foc aprins

                                                 M-a trezitazit azi noapte-un gând

                                                  Să trec Prutul înnotând,

                                                 Prutu-i tulbure de tot

                                                 Unde-i chip să-l trec înot ?

                                                 Doamne, seacă-l până-n fund

                                                 Să rămâie numai prund

                                                 Să-l trec cu picioarele

                                                 Să-mi văd surioarele,

                                                 Să-l străbat din fugă drept,

                                                 Frații să mi-i strâng la piept.

                                                 Cântă mierla-n vârf de fag

                                                 Ce tot spune,versu-i drag ?

                                                 Spune-un cântec legănat:

                                                 Taci, române, fii bărbat

                                                 Prutu-i mare, Prutu-i rău,

                                                 Bunu-i , însă Dumnezeu,

                                                 Câte n-au fost mari și nu-s,

                                                 Câte rele și s-au dus,

                                                 Moldva, Prutul, vor seca,

                                                 Munții se vor dărâma,

                                                 Frații după care plângi

                                                 Iar la piept o să ți-i strângi”.

            Această creație populară este încă o dezvăluire a  tectonicii sufletului, o  dovadă  că limba țărănească a dăinuit de milenii, chiar și în condițiile regimului dur austro-ungar, exprimând  unitatea  românilor prin limbă, credință, aspirații.

            Abia după șapte ani visul autorului acestor frumoase versuri, care exprimau dorința milioanelor de români, s-a împlinit. În acest context, marele patriot  Octavian Goga, în creația sa „Vita nuova”, în mod strălucit spunea:

                                                „ Te-am dărâmat hotar de-odinioară

                                                  Trup împletit în lacrimi și în sânge

                                                 Veriga ta de foc nu ne mai strânge

                                                 Și lanțul tău a încetat să doară”.

            Dar, Basarabia avea să fie răpită din nou în 1940, prin  odiosul  pact Ribbentrop – Molotov, în mod samavolnic, fiind iar luată de către Rusia devenită Uniunea Sovietică și abia în anul 1991 s-a constituit ca stat aparte și în prezent pășește pe drumul european , pentru a se  desprinde din influența nefastă a Rusiei. În acest an de grație, 2023, un reprezentant al guvernului rus are tupeul să afirme că  bsarabenii nu  au limba lor de maică – dulcea limbă românească. Până și moții  din satul de munte al Apusenilor știu că sunt de aceeași limbă.

Note :

1. V. Popeangă, „Presa pedagogică din Transilvania, 1860- 1916”, 1966, pag. 46

 2. „ Foaia școlastică”,  Blaj, nr. 1 din ianuarie 1910,  Gazeta Transilvaniei” din 24 iunie 1899.

                                                                                    Nicolae Șteiu, 2017

Actualitatea unei lucrări de la 1818

Cu 205 ani în urmă, la tipografia universității din Buda a văzut lumina tiparului  „Pedagogia și metodica pentru învățătorii școalelor orășenești și sătești  de Villem, acum întâiu pre limba daco-românească, tradusă și  prefăcută de Naum Petrovici”.

            După cercetările noastre intreprinse la Biblioteca universitară din Cluj-Napoca, cartea se păstrează în  extrem de puține cazuri, având indicele 5 de raritate.

            Cartea, așa cum rezultă din cuvintele  de mulțumire adresate lui Nicolae Popovici, care l-a ajutat din punct de vedere financiar, cât și din cele către cititori, ridică multe constatări care nu și-au pierdut valabilitatea și face pertinente îndemnuri privind „ datorințele învățătorului”.

            Pornește de la deviza „Omul numai prin creștere va fi om” și caută să convingă nația română de  nevoia  instruirii și educării copiilor în general, cu sublinieri pentru copiii români în special, deoarece stăpânirea străină, grea și apăsătoare menținea neamul românesc în incultură. Dacă alte nații aveau condiții mai bune pentru a se instrui prin școală, românii erau marginalizați și folosiți doar ca unelte vorbirtoare. În puținele scoli în care puteau învăța copiii românilor nu existau cărți românești pentru copii, iar învățătorii nu aveau nicio metodică sau pedagogie.

            De aceea, pornind de la experiența proprie, dar și de la cunoștințele aflate în cărți redactate în apusul Europei, s-a gândit  „ să tălmăcească …pe limba românească, Pedagogia și metodica lui Villom”.

            După ce a scris-o, a lansat „nației mele o rugare”, în speranța că va găsi pe cineva ( era în 1816) „ căruia fiindu-i cultura nației românești de inimă lipită”, să-i de o mână de ajutor ca să o tipărească. La apelul făcut a răspuns Nicolae Popovici directorul școlilor din tractul Cenadului, care i-a oferit 1000 de  florini, de aceea îi dedică volumul și-i spune că „totdeauna și pururea va fi lăudat de toată nația română”, ca un „paroh al științelor și al tinerimii române”,pentru că „zace adânc luminarea neamului meu la inima domniei tale”, iar fapta de a ajuta nația prin această carte este „vrednică de laude cu cununi de dafin neveștejite”.

            În „Cuvânt către cititoriu” atrage  atenția că alte popoare sunt bogate,   au preoți, învățători, negustori, maiștri și lucrători avuți, pot scrie și cumpăra cărți, dar „românii, cu mic, cu mare sunt neavuți și săraci”„ori, unde zace viermele… în neiubirea de  cetire”.

            De aceea, această carte a fost scrisă „ spre învățătorii cei tineri”, cu scopul de a le împărtăși, celor ce s-au dedicat învățământului, „ sfat și niște mijlociri după care să se poată îmbunătăți munca lor, ca părinți duhovnicești”.

            Cartea tratează în continuare multiple aspecte pedagogice și metodice. Începe prin a defini pedagogia „ o știință. o măiestrie care ne învață a crește pruncul, sau să grăiesc mai dezvăluit, cari ne învață a crește în prunc inima curată și sufletul bun și înțelept”.

            Pruncului trebuie „ să-i hrănim sufletul bine și înțelepcește”. Atrage atenția că o primă carte de acest fel s-a scris în 1812, „ Pedagogia pentru învățătorii românești și sârbești”, dar în sârbă,  tălmăcită și comentată de el.

            Caută să convingă că „ nu e destul să crești pruncul, ci trebuie să-l  și înveți, ori aceasta nu ne învață metodica”.

            „ Metodica ne învață, a citi, a scrie, a socoti, a cunoaște sfânta lege și limba  maicei, a cunoaște lumea și oamenii și înțelepțește a gândi și a judeca”. Cel care se va strădui a înrădăcina toate acestea la inima pruncilor săi, acela e norocos.

            Susține că ambele sunt necesare, se întrepătrund și sunt pentru toți,  „ și pentru tată și pentru mamă, iară mai vârtos pentru învățători scrisă”. Lor le atrage atenția că a scris-o „pentru nația mea”.

            Un capitol și l-a întitulat „ Pentru începutul creșterii școlastice și pentru cele ce sunt către dânsa de lipsă”, iar primul subcapitol, „ Către învățători”, urmărește să convingă faptul că ei sunt chemați să cultive și să  lumineze pe oameni, ceea ce este  „răspundere de la Dumnezeu”. Dacă preoții au de lucru cu oameni în vârstă, „învățătorii lucrează cu cu pruncii cei tineri, cari sunt aplecători, încă nestricați și care ușor pot fi aduși la ascultare.”Datoria de căpetenie este aceea de a-i învăța pe copii nu numai citirea, scrierea și aritmetica , ci și „ în ce chip putem fi buni și cu minte, cum putem bine și înțelepțește a umbla cu alți oameni, cum putem noi pe Dumnzeu a-l mări”, cum să fie oamenii cinstiți, cum trebuie sădită iubirea de aproape.

            Capitolul „ Creșterea morală” subliniază  „grija prin care se aduc pruncii către purtarea cea bună”.

            Mai pe larg comentează „Datorințele pruncilor în școală”, pe care le grupează : „Pentru ascultare”,„Pentru orânduială”,„Pentru luare aminte”,„Pentru sârguință”,„Penntru pedepse și daruri”.

            Un alt capitol este „ Moralitate pentru cele ce vor să fie”,  cu subcapitolele: „Pentru metodu învățăturii”,„Pentru datorințele învățătorului”, „Orânduiala și despărțirea învățătuirii”, și apoi analizează cum trebuie să fie primul an de școalăși-l divizează în „Sfaturi”,„Aritmetica”,„Morala”,  pe care le repetă apoi și pentru clasele următoare.

            Spicuim în  cele ce urmează câteva constatări, sfaturi și îndemnuri :

1. Învățătorul dacă vrea să fie iubit de elevi trebuie să se ferească de două greșeli, să nu fie prea moale și să nu fie prea iute.
2. Nu pedepsiți elevii când sunteți „înfocați”.
3. Menirea noastră cuprinde trei lucruri: întâi răbdarea, a doua mare răbdare, a treia, prea mare răbdare. Ce poate face mânia și iuțimea: învățăceii vă vor urî, înaintea voastră poate vor tremura, însă în dosul vostru vă vor batjocori.
4. Tâlcuiți temei poruncilor voastre.
5. Nu făgăduiți pruncilor daruri ca să vă asculte.
6. Dacă învățătorul șade la masă scobindu-și dinții, apoi dormitând, vorbește cu elevii, ca să nu tacă, atunci și pruncii nu vor lua sama la cele spuse lor.
7. Pe copii trebuie să-i învățăm „pentru că nimeni nu poate face ceea ce nu știe”.
8. Niciodată să nu hotărască mânia pedepse și părtinirea daruri.
9. Omul cugetând învață și prin deprinderile minții se face înțelept.
10. Fiecare lucru, fie acela cât de mare ori cât de mic ne dă nouă materie.
11. A învăța pe cineva însedamnă a-i da înțelepciune, iară a fi înțelept este a) a lua seama, b) a  căuta și a gândi ca urmare.
12. De e cu putință aduceți lucrul de care vorbiți înaintea pruncilor.
13. Ca să vă câștigați iubirea de la prunci căutați să fiți buni, blânzi, iubitori și răbdători.
14. Când îi învățați  pe prunci, căutați să le arătați o plăcere prin vorbire. Voi trebuie să fiți oglinda tinerimii.
15. Trebuie să vă gătiți mai înainte spre cele ce voiți a preda școlarilor și gătirea aceasta a voastră să o însemnați pe scurt.

            Și mai sunt și alte îndemnuri.

            În general, Naum Petrovici a căutat să adapteze pedagogia și metodica la condițiile existente școlilor românești din Banat.

            În ansamblu, cartea este străbătută de idei, sentimente și convingeri sănătoase. Scopul urmărit era acela de a asigura „cunoștințe folositoare în viață”,  cu obiectivul principal: „pruncul trebuie să învețe cele ce îi pot fi lui de folos”.

            Azi, când ne străduim să folosim metode active, să-i facem pe elevi să descopere, ceea ce ne îndemna în urmă cu 203 ani:„ ei înșiși să scormonească și să afle câte ce sunt de lipsă”, și „să-i luminăm ca să poată fi cu vremea oameni buni și cu cinste”.

            Pentru că adevărata educație nu își pierde niciodată valabilitatea, considerăm că lucrarea lui Naum Petrovici merită redescoperită și prețuită de fiecare dascăl de astăzi.

                                                            Nicolae Șteiu, 12 martie 2021

Articol apărut în revista Caiete Silvane, noiembrie 2010

Articol apărut în publicația Caiete Silvane , noiembrie 2010

Articol apărut în Revista română de studii etnoistorice , 3 iunie 2007

FĂRĂ CREAŢIA POPULARĂ PREDAREA ISTORIEI AR FI MAI SĂRACĂ

Este o mărturisire de credinţă după mai bine de patru decenii petrecute la catedra de istorie a Liceului „Octavian Goga“.

Considerând că toate creaţiile populare cu conţinut istoric sunt documente de educaţie umanist-creştină, ajuns profesor în anul 1957, mi-am propus să-i conving pe elevi că cel ce nu-şi cunoaşte istoria locurilor natale se aseamănă cu un orfan care nu şi-a cunoscut părinţii. De aceea, m-am străduit să-i determin pe elevi să caute dovezi materiale, documente, creaţii spirituale, pe care să le utilizăm la lecţii şi-n activităţile din afara clasei (cercul de istorie, sesiuni de referate, concursuri şi olimpiade şcolare). De-a lungul anilor am adunat material documentar prin periegheze, săpături arheologice, drumeţii şi deplasări pentru culegerea de folclor.

M-am convins şi am convins o bună parte din elevi că străbunii noştri au suferit, au luptat şi au murit iar cântecele bătrânilor şi doinele s-au ridicat din inimile lor ca flori de pe morminte, că sătenii au creat în strâns contact cu ambianta geografică înconjurătoare şi în condiţiile social-istorice în care au trăit iar cultura populară este expresia capacităţii creatoare a poporului nostru.

Nu tăinuiesc influenţa pe care au avut-o asupra mea iluştrii dascăli Ştefan Pascu, David Prodan şi Camil Mureşanu, cooptaţi mai târziu în Academia Română.

Istoria în general şi cea locală în special a ajuns pentru mine spaţiul în care mă simt cel mai bine şi cel mai firesc. Consider că nimic nu mi se pare mai responsabil decât actul profesiunii de dascăl, oferindu-ti prilejul de a purta mereu dialog cu tineretul însetat de cunoaştere şi de adevăr, dar şi posibilitatea de a modela în tiparele care i se oferă şi care trebuie să fie tiparele raţiunii, frumuseţii de caracter şi dragostei faţă de neam şi ţară. În noi trăiesc strămoşii noştri, noi suntem prelungirea lor, aşa cum dorim ca urmaşii să fie prelungirea noastră.

M-a călăuzit credinţa că istoria trebuie predată şi scrisă atrăgător,încrustată cu giuvaerurile creaţiei populare şi a elementelor de istorie locală, fără de care istoria ar fi mai seacă, mai greoaie, iar cărţile să utilizeze un limbaj plăcut şi atrăgător încât să fie eseuri cu o receptare uşoară, respectând însă adevărul. Pornind de la aceste principii am conceput şi realizat 11 cărţi, (unele în colaborare), din care 8 tratează aspecte ale istoriei locale (De sufletul lancului; Mărişel – File de geografie, istorie și folclor; Beliș vatră străbună; Poieni – Spaţiu, istorie şi spiritualitate; Splendoarea Gilăului; Fildurile-Frumuseţe, istorie şi artă populară; Bedeciu – Satul nostru de suflet; Morlaca, satul de ieri şi de azi , care vrea să existe şi mâine).

Prin aceste cărţi am căutat să ofer un mesaj moral şi spiritual desprins din diferitele aspecte ale încrâncenării cu viaţa (poziţia locuitorilor de aici faţă de tumultul provocat de Horea în 1784, participarea ţăranilor la lupta de rezistenţă naţională în 1848-l849, contribuţia sătenilor voluntari în Batalionul fix „Someş“ la alungarea cotropitorilor hitlero-horthyşti în anul 1944, revolta anticomunistă de Ia Beliş din 1951.

Poporul a ştiut să ia atitudine faţă de toate încercările de a-l anihila ca neam₅ şi-a exprimat necazurile şi sentimentele prin doine, cântece şi balade pe care le-a transmis generaţiilor următoare. Iată câteva exemple:

În Colinda lui Gelu – voievodul martir, cântată şi cu o sută de ani în urmă, îi regretă dispariţia şi-i zic „Dar de când ai adurmit / Potcoavele-or ruginit / Fratele or mucezii /Şi ţara s-o pustiit…“

Creaţia populară Balada Horii, culeasă din satul Poiana Horii ne spune „Fost-o mulţi viteji pe lume / Fost-o mulţi cu mândru nume/ Câţi or fi câţi s-ar afla / Dar ca Horea-l nostru ba…“ poporul văzând în el pe conducătorul ce s-a sacrificat pentru o cauză dreaptă. „Şi-aşa-o zâs Horea, o zâs / Când pe roată mi l-o pus /s-a uitat la moţi cu dor/Şi-o zâs: Mor pentru popor“.

Cea mai răsunătoare victorie a moţilor în lupta pentru apărarea cetăţii de piatră a Apusenilor, bătălia de la Fântânele în care s-au distins şi femeile conduse de Peiaghia Roșu a fost cântată în mai multe creaţii, una din ele mărturisindu-ne: „Vasvari străbate pân la Fântânele / Cu trei mii de oameni şi cinci tunuri grefe / Dar tribunul Corcheş nu se dă-napoi / Ci-i izbeşte-acolo cu câţiva eroi /Pelaghia Roşu cu zeci de femei /Dă cu mii de pietre şi boci peste ei“ motivând vitejia şi eroismul „Să se-nveţe minte că-n munţi şi în văi / N-au ce să încerce duşmani şi oameni răi / Să bage de samă că şi-n vremuri grele / De gândesc să fure munţii de la moţi / O să aibă parte, ca la Fântânele./ Gropi de patru coţi“.

După încetarea evenimentelor sângeroase poporul deplânge soarta eroului Avram lancu „Pe Coca, spre Caiafele / Mere lancu şi i jele / Jele-i doamne codrului / De oamenii lancului /Şi cui să nu-i fie jele / De zilele noastre grele, / Că un hoţ de împărat:/ Ne-a minţit şi ne-a trădat…“.

Românii din Transilvania au protestat pe diverse căi împotriva politicii de maghiarizare dură dusă în anii dualismului austr-ungar (1867-l918). Când în anul 1907 s-au pus în aplicare legile ministrului Apponyi de folosire a limbii maghiare până şi în şcolile confesionale a circulat poezia „Limba mea“ prin care se atrăgea atenţia că ori prin câte greutăţi vor trece românii îşi vor păstra limba „…Eu sunt copilă română /Şi am limba mea străbună / De la Traian cel bătrân / Ţinută la maica-n sân / Maica, când m-a legănat / Româneşte mi-a cântat,/ Româneşte mi-a doinit / Până când eu m-am trezit /Şi de-oi trăi zile grele /Nu-mi las limba maicii mele / Căci de m-aş lăsa de ea /Legea sfântă aş călca/ Şi strămoşii din ţărână/ Mi-ar striga: nu eşti română… “,

Şirul exemplelor ar putea continua. Mă opresc la acestea, subliniind că ceea ce le-am vorbit elevilor ori am scris în cărţile mele am dorit să fie mesaj istoric, moral şi spiritual pentru a-i face să iubească pământul din care au răsărit şi colectivitatea în care s-au format

Pasiunea mea a fost, este şi va rămâne istoria locală înfrumuseţată cu nestematele folclorului. Am scris şi voi mai scrie din aceleaşi considerente.

Articol apărut în revista Glasul, 5 martie 2014

Posted by revistaglasul in POEZIE

Pentru cei mai mulţi dintre noi, primul cuvânt pe care l-am rostit a fost MAMA, şi nu întâmplător. Ea ne-a dat viaţă, ea ne-a crescut la piept cu dragoste şi duioşie, ne-a format ca oameni cu sentimente de respect faţă de cei din jur, faţă de glia strămoşească şi faţă de ţară.

Acestei fiinţe, ce ocupă cel mai de seamă loc în viaţa fiecăruia, poetul Vasile Militaru i-a dedicat, poate, cele mai de preţ versuri din secolul trecut, devenite romanţă populară. Mulţi nici nu-i cunosc autorul şi i-au reţinut titlul după primul vers „A venit aseară mama…„ şi au rămas puternic impresionaţi de ritmul lor perfect adecvat fondului, atât de armonios şi de melodios, uşor cantabil, aşa cum este şi creaţia „Trece-un car cu boi pe drum…”, dar şi altele.

Poezia „A venit aseară mama”, a fost dedicată prietenului său George Enescu în anul 1930 şi a fost atribuită mult timp lui George Coşbuc. Cel care a pus-o pe note a fost George Enescu, devenind rapid o capodoperă a genului. Poemul sensibilizează legătura de dragoste dintre măicuţa ce şi-a trăit toată viaţa la ţară, în spiritul respectului pentru muncă, familie şi ţarină, dar care, simţind că viaţa i se împuţinează, vine la oraş „să-şi mai vadă iar feciorul… astăzi Domn cu multă carte”. S-a apropiat de casa feciorului, „a bătut sfios la uşă”, „l-a strâns la piept duioasă”. I-a zis : „poate mor, că sunt bătrână şi-a prins dorul să mă-ndemne / Să-mi mai văd o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume”. Biata mamă, mai oftează şi-i zice, „Caierul mi-i spre sfârşite… mâine poate-şi curmă firul/ Şi-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul”. Măicuţa roagă pe „odorul mamii”să aducă acasă şi pe ceialalţi fraţi, să împartă agoniseala, el să păstreze casa, unde să-i adune acolo pe toţi şi „S-aprindeţi la groapa maichii, câte-un fir de lumânare”.

Poetul foloseşte locuţiuni şi expresii cu puternice efecte încât ne face şi pe noi, copiii de ţărani, şi după trei sferturi de veac, să simţim fiorul de profund regret după mamele noastre. Ne mai spune că n-a putut veni la „odorul mamii” cu mâna goală şi că i-a adus din agoniseala ei „vreo zece ouă, nişte unt, nişte nuci, vreo două sute”, dar a venit mai ales să-şi astâmpere dorul şi dragostea pentru odorul ei.

Iată o bună parte din creaţie :

Mama

A venit aseară mama, din cătunu-i de departe

Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi „Domn cu multă carte”.

A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag

Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag.

Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a prins la piept, duioasă,

Şi-ntrebând-o, câte-toate, am intrat apoi îm casă.

Înăuntrul casei mele, câtă brumă-am adunat,

Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat.

Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,

Şi cu multă grijă calcă doar alături de covoare!

Eu o-ndemn să nu ia seamă şi să calce drept, în lege,

Că doar e la fii-su-n casă nu e-n casa vreunui rege,

Şi deabia o fac să şadă pe-un divan cu scoarţă nouă…

Mi-a fost dor de tine maică… Ţi-am adus vreo zece ouă,

Nişte unt, iar colea-n straiţă, nişte nuci, vreo două sute…

Şi cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute:

– Poate mor, că sânt bătrână şi-a prins dorul să mă-ndrume

Să-mi mai văd o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!

Caierul mi-i pe sfârşite… mâine poate-şi curmă firul

Şi-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul…

Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez chiar şi deşteaptă,

Cum pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă…

Tu, odorul mamii-n urmă, să te-aduni cu fraţii-acasă,

Şi să-mparţi agonisirea după urma lui rămasă:

Lui Codin să-i dai pământul de la moară şi cu via,

Vaca şi-un pogon din luncă, maică, să le ia Maria;

Lui Mituş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pâraie

Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Niculaie,

Iară tu, ca mai cu stare decât fraţii zişi pe nume

Să iei casa-n care ţi-a fost dat să vii pe lume…

Când şi când în miezul verii, sau de Paşti, să vadă satul

Cum îmi vine, ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul

Şi-având tihnă şi odihnă – la venire sau plecare –

S-aprindeţi la groapa maicii câte-un pai de lumânare…

….

A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult cu lacrimi grele,

Ce curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele.

O dragoste de mamă de o anume vibraţie sufletească ne-o redă şi poezia „Şase pui şi-o biată mamă”, zicând:

O rândunică privea la pui ca la chipul soarelui.

                                   …

De cu zori pornea – săgeata – căutând pe deal şi văi

Hrană pentru puii săi

Şi-n iubirea-i nu o dată

Se culca ea nemâncată…

Despre Vasile Militaru (1885- 1959) s-a scris foarte puţin, deşi a realizat poezii reuşite încă de la 15 ani şi i-au apărut volumele „Stropi de rouă”, „Vorbe cu tâlc”, „Psaltirea în versuri”, „Viermi şi stele”, „Merele de aur”, „Cântecele vântului”, „Chiot către neamul meu” şi a publicat în revistele „Universul”, „Convorbiri literare”, „Gorjanul” şi-n altele. Multe şi frumoase sunt poeziile cu conţinut religios, aşa cum sunt: „Am vorbit cu Moş Crăciun”, „Anul Nou”, „Hristos a înviat”.

A refuzat să-şi pună talentul în slujba comunismului, afirmând: „Dacă am pierdut averi şi ranguri, dar nu am pierdut credinţa în Dumnezeu, nu am pierdut nimic”. Dar datorită patriotismului său înflăcărat, luptei pentru adevăr şi dreptate, a fost supus unui regim de umilinţe şi suferinţe cumplite încât inima lui a încetat să mai bată în 8 iulie 1959 în închisoarea de la Ocnele Mari.

Poeziile lui, atât de plăcut cantabile au dăinuit şi vor dăinui multă vreme.

Articol apărut în revista Glasul, 15 martie 2015

Nicolae Şteiu – Horea şi satul Poiana Horea la 230 de ani de la moartea eroului