Ardelenii refugiați

Ardelenii refugiați la București au înființat  în 1943 „Căminul Avram Iancu” în cinstea lui George Coșbuc

După punerea în aplicare a odiosului diktat de la Viena din august 1940, când  43492 km patrați au fost smulși din  trupul României și cedați Ungariei  horthyste, peste 500000 de români au luat calea refugiului, deoarece 30000 au fost duși la munci silnice, 3373 au fost torturați, iar 919 asasinați.

            Cei ajunși în București, din dorința de a ține legătura între ei și a afla câte ceva despre cei rămași acasă, se întruneau în parcuri și pe unde puteau și-și spuneau of-urile. În februarie 1941, pe strada Polonă, nr. 27, au editat ziarul „Ardealul”, datorită unui grup de inimoși, în frunte cu doctorul  Anton Ionel Mureșanu.

            În 1943 au reușit să amenajeze la Muzeul Satului , căminul „Avram Iancu”. Cu mare plăcere se adunau aici atât ardeleni, cât și bucureșteni patrioți, ascultau informări, știri din Ardealul cedat, cântau „Hora Unirii”, „Deșteaptă-te române”, „Pui de lei” și jucau „Învârtita de pe Someș”,„Bărbuncul”,        „Țarina”. Se bucurau când aflau vești bune de acasă și se întristau când auzeau de maltratări.

            O asemenea instituție nu convenea dușmanilor. Ambasada germană din București a cerut președintelui Consiliului de Miniștri să interzică funcționarea cămunului începând cu prima zi de Crăciun constatând că se adunau sute de  de refugiați. Dar ziarul „Ardealul” a continuat să mențină trează atenția și credința că va sosi ziua reîntoarcerii la vetrele lor părintești.

            Printre ei circula „Doina refugiatului”, care exprima pribegia, dorul după satul natal, după casa în care bătrânii se zbăteau  în lipsuri și nevoi, supuși unor presiuni de tot felul. Aceasta glăsuia :

„Dare-ar Dumnezeu  o dată

Să văd lumea împăcată

Să mă duc și eu acasă,

Să-mi văd maică, să-mi văd taică,

Să-mi văd frați, să-mi văd surori,

Că nu-i mai uit până mori.

Săracu Ardealu nost,

            Cum a fi,  cum o mai fost,

            Cu fete și cu ficiori

            Și cu joc în sărbători…”

La multe întruniri de la Muzeul Satului participau activ oameni de știință, scriitori, artiști, ca : Romul Ladea,  Aurel Ciupe, Ion Vlasiu, George Calboreanu, Mihai Beniuc, Victor I. Popa, , Theodor Ilea. Printre susținătorii de seamă ai refugiaților ardeleni amintim pe Dimitrie Gusti, Constantin Giurescu, Gheorghe Brătianu.

Când au aflat că în Năsăud, cotropitorii horthyști au distrus statuia lui George Coșbuc și au aruncat-o în Someș, au inițiat prin  ziarul „Ardealul” deschiderea unei colete publice cu scopul de a  aduna un milion de lei pentru a ridica la București un monument al poetului ardelean, în cimtirul Bellu.

După multe eforturi, la 20 august 1944, în prezența a peste 5000 participanți, între care 7 academicieni, s-au desfășurat festivitățile de dezvelire și sfințire a lucrării.  Pe fața monumentului, între doi brazi este redat chipul poetului și sunt scrise cuvintele:

„George Coșbuc 1866 – 1918”

Sub efigie este dăltuit citatul:

„O luptă-i viața, deci te luptă

 Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui ? Ești un nemernic,

Când n-ai un  țel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi ! De n-ai pe nimeni,

Te lupți pe seama tuturor”.

Pe o placă separată sunt înscrise cuvintele:

„George Alexandru Coșbuc”

Pe spatele monumentului s-a scris textul : „Ridicat din inițiativa refugiaților ardeleni prin subscripție publică deschisă de ziarul „Ardealul”. Arhitect Iulian Deseu, Sculptor Ion Vlasiu. Execuția C.F.L.U.I Santalina.”

Piatra de mormânt are următoarele cuvinte :

„ Lui George Coșbuc, care cu  un neasemuit graiu a cântat în versuri oamenii,  viața și locurile din Transilvania i se ridică aici pe locul lui de veșnică odihnă această piatră funerară să fie un semn pentru urmași. Sufletul generos al poetului închinat cu seninătate proslăvirii neamului. Fă, Doamne să rămână pentru noi toți îndemn la faptă, iar vraja cântecelor sale să ne întărească inimile și credința în destinul mare al Transilvaniei. Alături întru veșnicia duhului odihnește Elena și Alexandru, soție și fiu”.

A fost un  efort materializat printr-un monument dedicat unui român din Transilvania, o dovadă a setei de dragoste și dreptate, al luptei impotriva cotropitorilor horthyști.

Trecătorule! Dacă ai ajuns la poarta cimitirului Bellu, intră, oprește-te câteva clipe în fața monumentului lui Coșbuc, fă un semn de închinăciune  și  reîmprospătează-ți sufletul cu viguroasele îndemnuri coșbuciene și gândește-te că:  „…nu-i tot una leu să mori, ori câine-nlănțuit”.