Autor: Nicolae Șteiu

Locuitorii satelor de sub Vlădeasa și preocupările lor.

Referiri speciale la  practicarea meseriei de geamgiu și „gumuțasca”.

Masivul Vlădeasa de la cei 1836 metri ai săi, cu prelungirile ce coboară pe diferite trepte altimetrice până în valea Călata, își trimite suflul său răcoros peste satele din estul său, Rogojelu, Vișagu, Lunca Vișagului, Săcuieu, Mărgău, Alunișu, Bociu și altele mai joase, determinând un anumit mod de viață, cu ocupații și practici montane și submontane ce au elemente de specificitate.

Aici domină solul pietros, sărac în elemente nutritive, în comparație cu cel de la câmpie, încât locuitorii  luptându-se cu asprimea naturii au căutat și au găsit un mod de viață adaptat condițiilor pedo-climatice.

Toate satele au fost și au rămas cu o populație românească, dar din cauza vitregiilor lumii politice medievale sunt menționate  fie traduse ungurește, fie scrise cu grafie maghiară, astfel ; Mărgăul în 1342 era scris Meregyo, Alunișu în 1437 scris Magyarokereke, Săcuieu în 1496 scris Szekelyo, Buteni în 1291 scris Bokeny, Bociu în 1408 scris  Bocs, Vișagu în 1490 scris Viszag,  Lunca Vișagului în 1909 scris Lunka Viszag.

Ocupațiile de bază ale sătenilor erau: creșterea animalelor, cultivarea pe suprafețe mici a cerealelor, secară, ovăz, grâu, ceva mai târziu cultura cartofului, dar puneau mare preț pe prelucrarea lemnului, realizând produse semifinite și finite, grinzi, corni, leațuri, scânduri, obiecte de uz gospodăresc și inventar agricol, dar în primul rând material pentru case și anexe gospodărești.

Satele au casele atât adunate, cât și crânguri ce au luat naștere acolo unde unii au defrișat, au făcut     „curătură”, apoi  și-au stabilit gospodării, majoritatea poartă numele de la  primii așezați ( ex. Filipești, Costești, Pleș, Stănești, etc).

Până pe la primul război mondial dominau casele de lemn, făcute de către unii localnici, care au ajuns să se „specializeze” ca lemnari. Lemnul era curățat, fățuit, cioplit pe două fețe, după care la capete era scobit cu ghionoiul  pentru a fixa  partea de jos a  șoșilor,  care se prindeau și în cuie de lemn. În funcție de mărimea încăperilor se stabilea locul ferestrelor, de regulă 40/40  cm, mărginite de un ancadrament prins în bârne. Pe coama pereților se așezau 4 frântare  și la mijloc un meștergrindă necesar echilibrării și susținerii construcției, după care se fixau cununile ce serveau ca suport cornilor. Pe corni se băteau leațuri cioplite în două fețe. Acoperișul era realizat din paie de secară așezate pe vrejuri ca să nu alunece, dându-i acoperișului o pantă mare ca să nu țină multă zăpadă.  Se executa apoi poditura prin acoperirea  grinzilor așezate perpendicular pe frântare. Octogenarii ne relatează că din curte urcau două-trei trepte în tărnaț și de acolo intrau în tindă.

Pe pereți băteau șipci ca să se prindă tencuiala făcută dintr-un amestec de  lut, cu balegă și pleavă, peste care, după uscare  murluiau cu spoială albătrie de culoarea cerului. Și pardoseala era  nivelată și  încinsă cu unul sau mai multe straturi de spoială.

Inventarul interior consta  dintr-o masă, cu două lavițe lungi și două mai scurte , două  sau chiar mai multe paturi cu căpătâiele supaînălțate, într-un colț un cuptor cu plită și cocător,  o vatră  cu plita de gătit, combinată cu cuptorul de copt pâine, având pe margine, pe una ori pe două laturi pricherul, o scândură lată și groasă pe care stăteau bătrânii. Pe un perete era un blidar,un podișorcu rafturi pe care se puneau lucruri deosebite, acte, bani, țesături scumpe,  într-un colț  un fragaz,  un cuier lucrat prin traforaj, iar pe peretele dinspre răsărit era așezată icoana Maicii Domnului, încadrată de un ștergar frumos lucrat terminat cu ciucuri tricolori. Toate exprimau gradul de confort îmbinând cu gustul pentru frumos prin impodobirea interiorului cu  fețe de masă, lipideie de pat, perne, peretare,  țoluri, tindeie realizate de femei din  cânepă și lână.

Locuitorii acestor sate fiind așezați pe micile văi și dealuri cu pantă mai dulce, au fost puțin mai feriți din calea cotropitorilor direcți, aceștia au venit mai târziu ocupând mai ales pădurile, iar sătenii  transformați în supuși ai nobililor Banffy, Joszika, Tischler și alții. Ei și-au continuat existența de buni crescători de vite, pomicultori, valorificatori ai produselor pădurii, păstrând modul de viață tradițional, cu obiceiuri moștenite din vechime, cu  păstrarea limbii de maică și a credinței în Dumnezeu. Un recensământ din anul 1895 referitor la satul Bociu, la categoria agricultori doar 6 figurau ca  proprietari, restul de 102 erau înscriși ca mici proprietari și zileri, 178 membri de familie ajutători, 7 servitori, un fierar, un cismar și 336 figurau cu „activitate industrială secundară”. Nonagenarii mai știu că după instalarea regimului dualist austro-ungar mulți bărbați au plecat în America, unde se angajau la orice fel de munci numai ca să poată trimite acasă bani cu care să întărească gospodăria.

Cei mai mulți bărbați lucrau la pădure, la tăiat, fasonat și transportat material lemnos, cofecționând grinzi, corni, leațuri, scânduri, pe care le duceau în țară la valorificat și cu banii obținuți cumpărau și aduceau cereale, deoarece  secara și grâul cultivat era neîndestulător.

Unii s-au „specializat” șindrilari,  mai ales la Mărgău, Bociu și Buteni. Aceștia alegeau lemne sănătoase numite molid de 16 țoli. Îl tăiau în boci de 16 țoli lungime, îl crăpau în patru părți egale, pe care le despicau încă o dată în două. Bucățile erau prinse într-n jug pe horjitoare, așezate una cu muchia  în sus, a doua în jos, și cu ajutorul unui instrument de fier sub formă de arc numit horj, lung de 40 cm, cu mâner de lemn, făceau ulucul șindrilei. Bucățile erau apoi afumate ca să reziste apei de ploaie, după care se puneau într-un jug cu două brațe de lemn, de câte 20 de rânduri suprapuse făcându-se teanc. Dintr-un metru cub de lemn de calitate se realizau 1500 de bucăți. Vechimea acestei îndeletniciri coboară în timp până pe la anul 1600, un document precizându-ne că la Mărgău s-au produs 5200 bucăți pentru biserica Sfântul Mihail din Cluj. La Bociu în 1689 erau doi șindrilari, la Buteni în 1595 făcea șindrilă Lupu Borza.

Tot pentru completarea venitului familiilor, un document din anul 1873 menționa că  mai multe familii de boceni „au mers la secerat în țara ungurească”, un bărbat tăia cu coasa, o femeie făcea mănunchiuri, alt bărbat lega snopii,  dar rămâneau și la culesul porumbului. De acolo își aduceau cereale.

Femeile în zilele de iarnă țeseau covoare de lână, pânză, ștergare, basmale, pe care le comercializau, unele au ajuns să  facă o pictură naivă pe lemn și mai mult pe sticlă și draperii, bărbații înrămându-le.

Mai mulți locuitori din satul Bociu au recurs la extragerea  și folosirea argilei alburii, numită spoială, atât pentru casele lor cât și pentru valorificare. Ei o extrăgeau din părăul Toderichii, prin înmuiere o făceau colăcei și o duceau spre vânzare în Aluniș, Răchițele, Rogojel, Mănăstireni și Huedin. Dădeau câte o găleată de  spoială pe una de picioance (cartofi), deoarece  în țarina satului se cultivau pe suprafețe restrânse. Cei ce o cumpărau o foloseau la spoitul și împrospătatul pereților, care după un timp se afumau. De la această îndeletnicire bocenii când erau luați în derâdere erau numiți spoială.

Prin anii 70-80 ai secolului trecut țăranii din Mărgău și satele vecine au mai găsit o soluție pentru a  face rost de bani, aceea de a  pregăti și vinde cantități mai mari de fân unor C.A.P.-uri din raionul Gherla, care neștiindu-se gospodări au ajuns în criză mare de nutreț pentru vite. Vitele acestora erau atât de slăbite încât unul din cei care a vândut fân a zis: acolo, în grajdurile lor, stau  vitele ca și cărțile în bibliotecă, așa-s de slabe că dacă pică una, cad și altele. Mai mulți ani la rând pregăteau și vindeau fânul muncit cu trudă de către toți membrii familiei.

La sfârșitul secolului al XIX-lea mai mulți bărbați din Mărgău, Bociu, Buteni, Săcuieu, Rogojel, Alunișu, au început să deprindă meseria de geamgiu  și s-o practice. Nonagenarii  de acum 60 de ani ne-au zis că au învățat-o de la  slovaci. S-a  ajuns ca  din generație în generație să învețe să taie sticla, s-o monteze la geamuri, la icoane, oglinzi și tablouri și să confecționeze  rame. Prin anii  șaizeci ai secolului trecut frații Ioan și Constantin Puchiu  din Bociu deveniți vestiți geamgii, ne-au relatat cum mergeau în țară câte două-trei luni de vară-toammnă, cu tolbele  și strigau :„geamuri, geamuri”, practicând o muncă grea, istovitoare. Tolba cu geamuri  cântărea vreo 40 kg și lângă ea aveau câte o traistă cu scule : diamant, echer, compas,  metru, ciocan, cuie, chit ori șipci.  Ioan Brândaș umbla cu tolba în satele Buzăului și la Roșiorii de Vede, din septembrie și până la Crăciun, iar primăvara câte o lună și jumătate. Ioan Abrudan, care a practicat meseria de geamgiu  52 de ani ne-a relatat  că 5 ani a umblat cu tolba în zona Târgoviște, începând de la vârsta de 13 ani, apoi 4 ani cu căruța ( așa cum apare  într-o poză alăturată), apoi și-a procurat o mașină ARO, din anul 1975 a lucrat ca geamgiu la Galați, reușind să-și construiască un magazin de geamuri și rame,  iar după anul 1990 s-a privatizat. Și Ilie O Goga prin anii 1970-1972 a umblat cu tolba cu geamuri în satele din zona Craiovei. Geamgiii de la Rogojel se grupau și se deplasau  la Târgu Jiu, alții ( Iosif Pleș , Gheorghe Pleș,  Ioan Pleș și Ioan Potra, Traian Cuc, Nicolae Potra, Ioan Popa, Gheorghe Roșca ) la Brăila, (Marin Forț, Gavril Popa ) la Timișoara, ( Teodor Pașcalău și Petru Pașcalău ) la Caransebeș.

Dintre geamgiii  din Buteni familia lui Teodor Brișan s-a sabilit la Comănești, Ilie Haș la Iași, Ilie Brișan la Reșița, unde Costel Brișan mai practică și în prezent merseria de geamgiu.

Și din zecile de familii  de boceni stabiliți în București mai sunt și azi geamgii: Ilie Pavel a Diacului , Ioan Goga a Onuțului Ilii Dodului , Daniel Goga, Dănuț Goga a Costichii Cătanii, Ioan Leu a Costichii Bilorii, care au ateliere proprii.

Cei mai mulți geamgii au plecat din Mărgău, din familia Panea,  practicând meseria și apoi stabilindu-se la Caracal, familia Mâț la Turnu Severin, familia Brad la Corabia, familia Popa la Urziceni, Familia Cuș la Turnu Măgurele. Preotul Gheorghe –Dragoș Braica, fiu al Mărgăului nota că prin anul 1970 în București erau stabilite 400 de familii de mărgăuani.

Alunișanul Lazăr Cobârzan al lui Gaboru Brudii și-a exprimat strângerea de inimă cu care pleacă geamgiii, dar trebuie să aducă bani și cereale acasă. El a compus și adaptat o melodie specială pentru geamgii, Mie mi-o cântat cucu :

                           „ Mie mi-o cântat cucu, măi,

                             Jamuri, jamuri.

                            Și  mie mi-o cântat cucu, măi,

                            Să mă duc, să-mi las satu, măi

                           Jamuri, jamuri.

                           Să mă duc la toamnă-n țară

                           Să mă plângă maica iară, dorule.

                           Hai mândruță pân la gară

                           Să vezi trenul cum mă cară, dorule.

                           Când am pus picioru-n scară

                           Ochii mândrii lăcrimară

                           Și când l-am pus pe celalalt

                           Și-ai mei ochi or lăcrămat, măi, dorule”.

Toți ne spuneau că duceau o viață aspră, cu zeci de kilograme în spate, cu mâncare „din brișcă” și cu dorul de casă. Și-au ușurat puțin modul de viață când s-au putut deplasa cu căruța. În  postul Crăciunului se  asociau 2-3 și luau un vagon marfă în care urcau căruțele și cerealele primite de cele mai multe ori drept plată și de la Craiova ori Râmnicu Vâlceau, unde-și făceau provizii de sticlă și  de cerale, veneau  până la Huedin. Mulți dintre cei plecați să practice meseria de geamgiu, după  câțiva ani își duceau și soțiile, iar la botezul copiilor chemau nași  tot de-ai lor. De exemplu, la  nașterea copilului Petru Iancu, din părinții lui Gheorghe Iancu și Ioana Ciurtin, geamgii, i-au chemat de nași pe Gheorghe și Floarea Popa  născuți în Mărgău, și  geamgii în Curtea de Argeș.

Cei plecați din satele de sub Vlădeasa duceau cu ei  nu numai meseria, priceperea și inteligența ci și  obiceiurile locului. Nunțile lor căutau să respecte  frumoasele obiceiuri ardelenești, cu chemători, așezarea cununii miresei, iertăciunea miresei, grăiturile, descântecele de pe drum și de la ospăț, dusul găinii, jocul miresei, darurile. Dacă, cu timpul fiii geamgiilor se căsătoreau cu localnice, ardelenii plecați ce făceau nunta, angajau și un rând de muzicanți  din Ardeal, pentru jocurile de acasă, învârtita rară, învârtita deasă, feciorescul, și roata mare,  iar pentru localnici să execute diferite hore și sârbe. În anul 1960 participând la o astfel de nuntă în comuna Poiana-Calafat, la fiul geamgiului Petrișor am constatat ce impresie deosebită le-au făcut jocurile ardelenești, mai ales Învârtita ca la Bociu și  Roata mare cu multele strigături. La acest joc se iau de braț 10-14 bărbați, fac un semicerc, câțiva pași mărunți până-l  închid și încep să strge :

                                    „ Foaie verde de cicoare,

                                     Hai să facem horă mare,

                                    Foaie verde castravete

                                    Luați-vă ficiori, fete”.

Fetele care abia așteaptă un semn intră la marginea cercului, bărbații le iau pe după gât cu mâna dreaptă îndoită din cot, iar cu mâna stângă pocnesc din degete. În  același timp fetele țin pe bărbați cu mâna stângă pe talie, pe la spate, mâna dreaptă fiindu-le îndoită din cot și sprijinită pe șold. Perechile se  rotesc de câteva ori, după care, prin strigături sunt înștiințate că trebuie să schimbe perechea:            „Foaie verde bob de linte

                                     Du-te fată mai nainte,

                                    Meargă asta, că-i micuță,

                                    Vie alta mai năltuță”.

După multe alte strigături, când au constatat că s-au făcut suficiente mișcări, un flăcău zice : Foaie verde, lemn sucit / Zi țigane de-nvârtit,  și  continuă cu Învârtita Bociului sau cu Țarina, numită și  Moțasca, cu o pronunțată ritmicitate, cu figuri constând din  trei sărituri în sus de pe vârful piciorului stâng și cea de a patra pe ambele picioare, cu un șir de strigături, din care reproducem :

                                    „Strânge fata și-o-nvârtește

                                    Pe sub mână mai cu spor

                                    Râs să iasă din privire

                                    Foc pe sub picior.

                                    Țarina, ce mult ne place

                                    Țarina, jocul  moțesc

                                    Toți cei  care cu drag joacă

                                    Mândru înfloresc.

                                    Țarina să ne trăiască

                                    Cât va fi pe lume joc

                                    Cei ce-o joacă să trăiască

                                    Numai cu noroc”.

Gumuțasca  geamgiilor. În deplasările lor prin țară, mai ales la sudul Carpaților întâmpinau greutăți, uneori erau luați în derâdere chiar și pentru felul cum se exprimau, cu accent și variante ardelenești ale mai multor cuvinte. Dar nici ei nu s-au lăsat mai prejos și între ei, ca să nu-i înțeleagă cei cărora le montau geamuri, când își stabileau prețul, dar și față de autoritățile ce-i luau uneori la rost, foloseau  cuvinte din vorbirea populară de acasă, cuvinte preluate de la unguri, așa după auz, de la țigani, ori unele arhaisme. Astfel au creat un argou, care nu are o structură și reguli gramaticale și uneori diferă  de la un grup de geamgii la altul, și în funție și de  cominitatea de unde au plecat. Dicționarul Linbii Române Moderne, Ed.Acad., la pag. 41 ne precizează că argoul este un libaj convențional, al unui grup, pentru a nu fi înțeles se restul societății, folosind cuvinte numai de ei înțelese, regionalisme și străine.

Termenul de gumuțască, după părerea mai multora ar fi plecat de la două cuvinte, de la toponimul Golumbăț, dealul înalt de 1053 m , dintre Mărgău și Bociu și de la denumirea de moț, dat populației din Apuseni, care purta părul mai lung și ca să nu-i incomodeze când ciopleau lemnul în legau la spate. Deci, go, gu, de la Golumbăț și mo, mu, de la moțască, de-ale moților.

Lingvistul Romulus Tudoran în anul 1969 în lucrarea Sur un argot rumain rural, Actes du congres internațional des lingvistes, și  în „Contribuții de dialectologie română”  spune că acest argou a  luat naștere cu scopul ca ”geamgiii să nu fie înțeleși de oamenii  cu care au de-a face” și l-a numit „un argou al sticlarilor”, pentru a ascunde secretul meseriei, dar l-au folosit și ca mijloc de bravadă. În cele mai multe cazuri foloseau termenii argotici pentru a se proteja, a nu fi înțeleși de persoanele cu care intrau în contact și mai ales pentru a obține avantaje materiale ca rezultat al execitării meseriei lor, la un preț cât mai bun, plus ceva mâncare caldă pentru ei, fân pentru cal și ca să se ferească de  miliție, ori de la primărie care le cereau autorizații. Obișnuindu-se cu astfel de cuvinte și expresii și când se întâlneau la  crâșmă, la nunți, ori la botezuri le foloseau între ei,  inițiindu-i și pe membrii familiei neplecați cu ei în țară să le folosească făcând haz de unul și de altul. Când și-au realizat ateliere, dacă intra cineva și i se părea dubios geamgiul  îi zicea soției, ori băiatului, „vezi să nu asfacă gologi”.

Prezentăm în  cele ce urmează un șir de cuvinte, fără a avea un caracter unitar, ci cu variante de la  un grup de geamgii la altul, multe cu aspecte comune provenind de la  satul de unde au plecat:

                        abriod – lapte

                        abrionidă – brânză

                        agodite –  liniștește-te

                        alivancă – mămăligă

                        a gripa – a fura

                        altal  –  de la un capăt la altul

                         gădineală – mâncare

                         asface – a-și însuși

                         asuci – a dosi

                        arjură – pâine

                        a zurăi – a urina

                         bor – vin

                         candreu – bărbat

                        candreiță – femeie

                        cinașă – frumoasă

                         ciocove – ouă

                        cotătoare – oglindă

                         cotini – bani

                         chiurchine – pui, găini

                         codan – preot

                        diblă – vioară

                        dopari – pleacă

                        diufă – chibrit

                        diapsă – arătoasă, frumoasă

                        a gădina – a mânca

                         gădinătoare – gură

                         goloji – bani

                         gomon – porc

                        gud – bărbat, dar nu geamgiu

                        guzi – regățeni

                         gudoaică – femeie de regățean

                         hămaz – diamant

                        hușcă – carne

                        hârb – oală de pământ

                        hurtez – băutură

                        magal – mare

                        măcincă – bancnotă de o sută

                        milăiță – femeie atractivă

                        milău – bărbat de dincolo de munți

                        mischid – mic

                        moțană – organul genital femeiesc

                        munuc – individ

                         năgaj – drac

                        pițule – bani

                        păsulă – fasole

                        scărmăneală – bătaie

                        scoarță – femeie bătrână

                        scorț – bătrân

                        sucaci – într-o dungă

                        spurav – violent

                        tăngăneală – bătaie

                        tistulaș – polițist

                        toană – casă

                        toigă – căruță

                        tolăuz – geam

                        taljer – farfurie

                        tolan – cal

                        tuică – găină

                        vârnă – popă

După zeci de ani, când au prins chiag, s-au stabilit în anumite orașe, ori comune mai mari, și-au dus acolo soțiile, și-au dat copiii la școlile de acolo, și-au creat ateliere. Urmașii lor, o vreme , veneau în satul natal și-și luau soții din sat, apoi treptat s-au căsătorit cu localnice, dar în multe cazuri păstrează casa părintească, pe care au modernizat-o și unde își petrec concediile, mai ales în vremea fânului, când aproape se dublează numărul locuitorilor. Mai ales în satele Mărgău și Bociu se organizează, din când în când, întâlnirile fiilor satului. O astfel de întâlnire a avut loc la Mărgău în  29 iulie 1990,   cu tema 650 de ani de la prima atastare documentară a satului.

Cele mai multe întâlniri ale fiilor satului au avut loc în satul Bociu, unde  s-au transformat și cele mai multe case părintești în case de vacanță, ori locuri în care geamgiii și fiii acestora și-au construt case modernizate, în care vin pensionarii foști geamgii și stau în lunile de vară-toamnă, ori fiii acestora, așa cum sunt Ioan Goga, Ilie Goga, Ilie Pavel, Iuliu Tonca și alții. O astfel de întâlnire a avut loc în anul 1988, la care colonelul Ilie Tender, stabilit în Timișoara a prezentat „Monografia satului Bociu, județul Cluj și principalele evenimente social-politice care au influențat viața oamenilor existenți pe aceste meleaguri în decursul istoriei, scrisă cu ocazia jubileului de 580 de ani de la atestarea sa și a întâlnirii cu fiii satului”.

Altă întâlnire a avut loc în anul 2008,  la care, după discursuri privind  aspecte ale evoluției satului, atât pe scenă, cât și în sala căminului cultural, ore în șir au dansat și au cântat cei prezenți. Manifestări de suflet, de trăire și simțire românească, creștinească a avut loc în29 iulie 2012 când s-a sfințit biserica cu hramul Sfântul Ilie Tesviteanul, la care au contribuit  cu cele mai mari sume de bani și obiecte de cult, geamgii și foști geamgii boceni din toată țara. Cu această ocazie poetul țăran  Nicolae Tonca, cunoscut cu diminutivul  Cula,  a citit  creația Dorul Bociului, cu versurile :

                                    ”Bociule, grădină dragă

                                    Dorul de tine mă leagă,

                                    Eu din tine n-oi pleca

                                    Câte zile oi avea.

                                    Au zis unii către mine :

                                    Bociu pustiu va rămâne,

                                    Dar pustiu n-a rămânea

                                    Până va trăi Cula.

                                    Când eram de ani, vreo șapte

                                    Eu, cu Bociu m-am prins frate…

                                    Am auzit din bătrâni

                                    Că-i rea pâinea prin străini.

                                    Și de-ar fi pâinea cu miere

                                    Prin streini îți pare fiere.

                                    Fie pâinea cât de rea

                                    Mai bună-i la casa ta”.      

Altă frumoasă și bogată întâlnire a avut loc la sărbătoarea Sfântului Ilie Tesviteanul, din iulie 2017, când, după slujba de la biserică a avut loc la căminul cultural lansarea cărții „Bociu satul amintirilor” urmată de  un bogat program cultural. A devenit tradiție ca la această sărbătoare fiii și nepoții geamgiilor din toată țara  țin să fie acasă, întâlnirile devenind anuale.

            Unii localnici din zonă și-au dat seama de valoarea unor obiecte, unelte, piese de uz casnic, îmbrăcăminte, și au căutat să facă colecții. Cea  care  de la o vreme și-a sacrificat bruma de salar de dăscăliță și viața, în acest scop a fost Maria Panea a Delii Fanului din Mărgău, caracterizată de dr. Maria Boșe o „excepțională creatoare de artă populară și colecționară a tot ceea ce era mai frumos în vatra natală”  (în articolul „ O viață pentru un vis”,Adevărul de Cluj, 2004). Aceasta a adunat sute și sute de cuverturi, ștergare,  fețe de masă,  piese de îmbrăcăminte, , obiecte și unelte de uz casnic, furci, fuse, vârtelnițe,  războaie de țesut, , scaune sculptate,  icoane pictate pe lemn și pe sticlă, unele provenind din atelierul de la Nicula, altele pictate de săteni, picturi pe pânză, pe care le-a expus într-o casă construită în anul 1884 și care a fost preluată de către Muzeul Etnografic al Transilvaniei și expusă în Complexul Muzeal din parcul Hoia. Aceasta a donat peste 1200 piese care alcătuiesc în prezent  Fondul patrimonial  Maria Panea.

            Și la Bociu s-au realizat câteva colecții. Silvia Goga, soție de geamgiu, în cea mai mare parte a vieții în București, are o frumoasă colecție de năfrămi și ii, iar Silvia Bar, fiică de geamgiu și soție de geamgiu la Galați, și-a construit o casă în Bociu, în care, la nivelul al doilea a amenajat, în mai multe încăperi o expoziție permanentă cu obiecte de uz casnic și piese de îmbrăminte ( așa cum se pot vedea din reproducerile alăturate).

            Satele de unde au plecat geamgiii s-au depopulat, școlile din Buteni, Ciuleni, Scrind  nu mai funcționează deoarece nu mai sunt copii de vârstă școlară, cea din Bociu a fost demolată și-n locul ei  s-a construit un azil de bătrâni, dar care nu funcționează, iar la Răchițele-Mărgău încă mai funcționează școala gimnazială, cu elevi foarte puțini și cu  câte două clase, cu predarea alternativă.

            Dintre toate satele doar de la Răchițele a participat an de an la Festivalul de colinde organizat de Clubul Copiilor din Huedin, formația de colindători, în frumoasele lor costume populare și cu  un repertoriu în care aveau  variante vechi de colinde, de Mioriță : Trei păcurărei la munte, Sus în plaiul muntelui , Pe cei munți, pe cei muncei, Rominioară ochii-s negri.

            Din nefericire, multe astfel de perle ale creației populare au intrat în fondul pasiv, dar cel puțin trebuie înregistrate pentru că folclorul este oglinda vieții spirituale și în același timp un fundament al culturii noastre naționale.

                                                                     Nicolae Șteiu                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          

Strălucitul savant român și mare istoric al lumii, Nicolae Iorga, în  anul 1906, în lucrarea „Lupta pentru limba românească”, atrăgea atenția că „ temeiul vieții oricărui popor este limba lui, fiind forma cea mai înaltă, cea mai deplină, în care se poate exprima sufletul poporului”  și argumenta că este „cea mai scumpă moștenire a strămoșilor”.                                                 

Nu știu dacă dascălii din  împrejurimile Huedinului au avut atunci posibilitatea de a cunoaște această teză fundamentală, în condițiile asupririi  austro-ungare, dar în ianuarie 1911, în „Sfătuitoriul”¹⁾, prima publicație românească tipărită la Huedin a văzut lumina tiparului  articolul  „Limba de maică”.

         Analizând condițiile în care a fost publicată și conținutul acesteia, ne dăm mai bine seama de durul regim dualist austro-ungar și legile antiromânești prin care se urmărea deznaționalizarea românilor din Transilvania și atrage atenția românilor că limba românăeste „cea mai scumpă comoară a noastră”.

          Apariția articolului a fost precedată de alte acțiuni de protest față de îngustarea dreptului de folosire a limbii române  și în școlile confesionale.      Regimul dualist dăduse o serie de dispoziții discriminatorii, în scopul unor așa-zise  „ reglementări”, în domeniul școlilor și al bisericii românești, două instituții străvechi în cadrul cărora copiii și adulții puteau asculta și conversa în limba maternă.

          Un  fapt semnificativ l-a reprezentat denunțarea ideilor reacționare, șoviniste, făcută de către  învățătorul Ioan Mango de la școala din satul  din Apuseni, Mărgău, care la 10  aprilie 1907 s-a plâns că „Înalt Minister de Culte și Instrucțiunii Publice a  pus în dezbatere în dieta țării, un proiect de lege referitoare la școlarizarea și disciplinarea învățătorilor confesionali, din partea statului, propunerea în limba maghiară a mai multor obiecte de învățământ, pe lângă manualele statornicite de acest ministeriu. Ba mai mult, paragraful 20 al legii în discuție preciza că învățătorii se îndatorează a dezvolta și întări în sufletul elevilor, suflet de alipire la patria maghiară”²⁾.

        Potrivit acestei legi, ajutor de la stat primeau numai învățătorii care știau scrie și vorbi ungurește și au depus jurământ față de stat. Acesta pretindea fiecărui învățător să jure că „va îndeplini cu credință și punctualitate ordinațiunile legale… și vor aduce tinerimea încredințată îngrijirilor în iubirea față de Patria Maghiară…” Membrii școlii din Mărgău s-au plâns că „acest proiect de lege s-a făcut fără consultarea veneratei noastre superioare biserici și vatămă adânc drepturile ce le au”. Articolul 19 al legii preciza că „la toate școlile confesionale, la finele celor patru ani de studii, elevul trebuie să-și exprime clar gândurile în limba oficială, atât verbal cât și în scris”. La asemenea prevederi se adăugau șicanele, se interzicea folosirea manualelor în limba română, se confisca materialul didactic, de regulă hărțile, pe motiv că respirau a „dacoromânism”.

       Prin  manevre abil tâlcuite se frâna accesul la școlile românești. Astfel de probleme le-a ridicat  învățătorul Ioan Mango în calitate de președinte al „Despărțământului Morlaca al Reuniunii Învățătorilor din Arhidieceza greco-catolică de la Alba Iulia și Făgăraș”.

        În asemenea împrejurări membrii senatului școlii din Mărgău au hotărât să redacteze un Protest, prin care și-au exprimat dezacordul și nemulțumirea față de proiectul de lege, pe care o considerau „ cu tendițe primejdioase și contrare intereselor noastre culturale”.

Iată  fragmente din document  :

                             „Protest

       Noi, membrii  curatoriului și senatului școlastic greco-catolic din Mărgău, văzând în acest proiect de lege tendințe primejdioase și contrare intereselor noastre culturale, periclitarea școalelor noastre și vătămarea drepturilor bisericii, garantate prin legi, cu unanimitate protestăm în contra lui și pretindem ca:

        1. Salariile învățătorilor noștri, amăsurat legilor existente, dar până acum neaplicate, să se întregească de la vistieria statului, la care noi contribuim cu dare, fără a se pretinde în schimb de la biserică dreptul de a  dispune asupra școlii și învățământului puse sub cârmuirea ei.

      2. Precum în trecut, așa și în viitor, școlile noastre să fie conduse  în spiritul sfintei noastre biserici de către venerata noastră superioritate.   

     3. Toate dispozițiile ce vatămă drepturile bisericești și drepturile și interesele noastre să fie delăturate din amintitul proiect de lege, pentru ca liber să ne putem cultiva și lumina limba noastră prin școlile susținute de noi…e nedreptatea strigătoare la cer de a ni se instrui pruncii, pe banii noștri, în detrimentul religiunii, limbii și națiunii noastre…”³⁾.

       Dar măsurile de deznaționalizae a românillor au continuat, a fost întrodusă Legea nr. XXVII, mai multe obiecte de învățământ s-au întrodus în limba maghiară, iar documentele școlare trebuiau completate în această limbă.

       Acestea au fost împrejurările în care, în prima revistă în limba română „Sfătuitoriul” din 1911 s-a publicat  articolul „Limba de maică”. Autorul atrage atenția că „ nu este bogăție la care românii să țină mai mult decât limba maicii noastre și nu este bunătate pe care românul, care e român de omenie să se lepede de această scumpă comoară”. Și susține că  niciodată  nu se va pune această problemă deoarece „ea ni-i nădejdea viitorului nostru, când auzim de pe buzele pruncilor noștri rostind în această limbă dulce, cuvintele dragi,  de tată și maică, ea e mâmgăierea necazurilor noastre”.

        De-a lungul vremii au existat cazuri în care unii români au fost „ în temniță  pentru limba românească”, dar românii nu s-au lăsat bătuți.

       Pentru asemenea considerente „ suntem datori să grijim de ea ca de lumina ochilor, cu atât mai vârtos trebuie să grijim de această avuție, care nu este numai a unui om, ci este averea copiilor noștri, datori fiind să o lăsăm lor curată, nepătată”.

       O atfel de stare de spirit l-a determinat pe  elevul  lui Mango, Dumitru Faur să noteze în caietul său  „Liberiu de poezii poporale” o preafrumoasă poezie, pe care o reproducem:

                                   „Limba mea

N-auziți în depărtare ?

Ce se-aude ? o cântare,

Un cântec de veselie

De la o mândră ciocârlie.

Doamne, fericită-i ea

Cântă-n dulce limba sa.

Da, filomela iubită,

Nume dulce, de ispită,

Ea ne face-n loc să stăm

Glasul ei să-l admirăm

Pentru că ea n-ar schimba

Cu altele, limba sa.

Primăvara când sosește

Și cucu ne-nveselește.

Cucule cu pene sure

Mândru cânți tu prin pădure,

Pentru cât,  tu ai schimba

Cu altele, limba ta ?

Dar dulcile cântărețe

Cu limbile lor istețe

Sunt și ele dușmănite

De cele cu limbi urâte,

Cari,  orice-ar încerca

Limba nu și-o pot schimba.

Eu nu sunt privighetoare,

Nici pasăre cântătoare.

Eu sunt copilă română

Și am limba mea străbună,

De la Traian cel Bătrân

Ținută la maica-n sân.

Maica, când m-a legănat

Românește mi-a cântat,

Românește mi-a doinit

Până când eu m-am trezit.

Și-apoi, unde m-oi trezi

Limba maicii voi vorbi

Și de-ași trăi zile grele

Nu-mi las limba maicii mele,

Căci, de m-aș lăsa de ea

Legea sfântă aș călca

Și stămoșii din țărână

Mi-ar striga : nu ești română.

Un străin de m-ar grăi

Și mi-ar zice :  vrei să fii

O fință mai aleas

I-ași răspude: să mă faci împărăteasă

Nu-mi las limba mea de-acasă”⁴⁾.

          Acest tânăr ce și-a notat poezia și care a fost înrolat în armata  ungară în timpul războiului mondial, după prizonieratul din Rusia, a alcătuit un alt caiet cu „Însemnări despre întâmplările mele din războiul universal”, arătând  că românii erau înrolați și trebuiau să lupte „pentru o cauză străină și contrară intereselor naționale de români”, a ajuns să trăiască și visul scăpării de asuprirea stăină și să se bucure  din plin de dulcea limbă românească,   gândind  ce poate fi mai frumos decât zestrea spirituală a unei națiuni, decât felul de a vorbi și scrie în limba de maică. Și merită să apreciem cuvintele  calde, sentimentale, folosite în urmă cu 112 ani, mai ales că în zilele noastre limba română identitară este invadată de prea multe cuvinte engleze.

           Note :

                    1.Publicația ”Sfătuitoriul”, nr. 3 / 1911

                    2.Fragment din V. Popeangă, Presa  pedagogică românească din Transilvania, 1960-1918, 1966, pag. 34

                    3. Reprodus după V. Sima, Istoria școlii din Mărgău – manuscris

                    4. D. Faur, Liberiu de poezii poporale – manuscris aflat la    Parohia      Mărgău

Articol aărut în revista Roua Cerului, Oradea, 27.05.2013

În universal preocupărilor luceafărului poeziei românești un loc deosebit de important  l-a ocupat istoria patriei. De timpuriu s-a găsit cu ochii îndreptați spre problemele majore ale istoriei românilor de pretutindeni, atât în peregrinările adolescenței, cât și în restul scurtei sale vieți.
Cu emoție s-a adresat lui Pann zicându-i:„tu știi că în lumea asta nimic nu este mai interesant decât istoria poporului nostru, tot un șir neîntrerupt de martiri”.
Interesul pentru moți și pentru martirii acestora i-a fost trezit de către profesorul său  Aron  Pumnul,  cel ce jucase un rol însemnat în revoluția de la 1848-1849 și a cărui biblioteci o studiase, carte cu carte.
În anul 1866, plin de dorința de a cunoaște locurile de cumpănă ale istoriei și-a făcut prezența la Blaj zicând „te salut din suflet Mică Romă” și pășind apoi pe Câmpul Libertății, pe ulițe și în case în care au poposit fruntașii revoluției române.
Devreme a sesizat personalitatea lui Avram Iancu,  despre care s-a interest de la  Ilie Filimon și apoi de la Gorun, despre ingeniozitatea în luptă, Iancu, fiind convins că, știa să profite de  cunoașterea terenului, recurgând la deplasarea rapidă a moților și reapariția lor de nici unde nu se așteptau dușmanii. Cu intenția de a se informa și mai adânc de problemele social-politice ale românilor ardeleni a participat în august 1866 la adunarea general a ASTREI de la Alba Iulia,  unde i-a întâlnit pe Barițiu și Cipariu.
Sigur nu i-au putut scăpa vizitarea cetății și poate și a celulei în care a fost închis Horea,  precum și a Platoului  „La Furci”, unde au fost chinuiți și zdrobiți cu roata de tortură,  Cloșca și Horea. Sub impulsul celor constatate și-a conceput câteva proiecte, din care a realizat poezia „HOREA”.
Pe eroul devenit legendar și cântat în balade de către cei din Apuseni, ni-l înfățișează selenar, mai falnic decât munții, mai puternic decât tunetul, mai nepieritor decâ toate, spunând :
        „Să privească Ardealul, lunei i-e rușine
         C-a robit copiii-i pe sub mâini străine,
         Ci-ntr-un  nor de aburi, într-un văl de ceață
         Își ascunde tristă galbena ei față,
         Horea, pe-un munte stă călare
         O coroană sură,  munților se pare”.
Natura înconjurătoare îi recunoaște măreția:
        „ Eu,zice-un tunet – am un suflet mare, greu
          Dar mai mare suflet bate-n pieptul său 
         Fruntea-mi este albă, ca de ani, o mie
         Dar al lui nume mai mult o să ție.
        -Nalți suntem noi munții –zise-un  vechi Carpat
        Dar el e mai mare, că ni-i împărat”.
Poezia a fost primită cu entuziasm în Transilvania, Ilarie Chendi ne informează că pe aceeași pagină de manuscrise erau înșirate și alte titluri : Răsunet, Horiadele, Iancu și Răzbunarea română.
La numai 18 ani, Eminescu, stăpânit de  personalitatea eroului de la 1848-1849, ieșit din pământul Apusenilor pe care-l apăra cu o îndârjită pasiune, scrie romanul Geniu Pustiu. Despre acesta îi mărturisea lui Iacob Negruzzi :„Apoi, romanul meu am început a-l scrie,  parte după impresiuni nemijlocite din 1868, pe când eram la București, parte după un episode ce mi l-a povestit un student din Transilvania”.
Numeroase pagini sunt prelucrate după relatarea unor fapte autentice din revoluție. Portretul eroului principal Toma Nour, nume care înseamnă o metaforă a întunericului, a fost și este identificat cu diverse personalități. Gheorghe-Bogdan Duică spune că l-ar reprezenta pe Scipione Bădescu, student și revoluționar ardelean, în timp ce Zoe Dumitrescu  Bușulenga caută  să ne convingă că este vorba de prezentarea eroului, cu date esențiale de autoportret.
Tot mai mulți sunt cei care susțin că Iancu a corespuns pe deplin viziunii istorice a lui Eminescu, latura titanică și demonică a sufletului lui Iancu, fiind două ipostaze prin Ioan șiToma (după I.Leric).
Considerăm că Toma Nour caracterizează o tipologie umană și putem înțelege mai bine structura eroului titan sau demon din poezia eminesciană dacă studiem Geniu Pustiu.  Avram Iancu a fost tot timpul o sursă de inspirație pentru Eminescu. Toma ne este prezentat ca având o origine țărănească și că a cunoscut de mic durerea și dezamăgirea.
În patosul revoluționar al eroului revoluționar se descifrează cu ușurință spiritul generației de la 1848, bazat pe iubirea pătimașă  pentru națiunea română, dar și respectul pentru celelalte popoare. „Națiunile– spunea Eminescu prin gura eroului – nu sunt decât nuanțele prismatice ale omenirii… Faceți ca toate aceste colori să fie egal de strălucite,  egal de favorizate de lumina ce le formează, căci în întunerecul nedreptății și al barbariei toate națiunile sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fatalism”.
Îl revoltă ideile lui Sultzer, reluate de Roesler și alți adepți, potrivit cărora poporul  român s-ar fi format în sudul Dunării.  Autorul spune plin de revoltă, prin personajul romanului :„Cată să aibă cineva ignoranța unui Roesler care ne face imigranți- astfel încât cei imigranți să fie 10 milioane, iar cei din izvorul imigrării numai 800000…Și toate acestea le  propagau deșerții în numele poporului maghiar…”
Eminescu nu mistifică adevărul istoric, dar comentează evenimentele cu o puternică vibrație patriotică. El prezintă cele două adunări mai importante de la Blaj, din 30 aprilie și 15 mai, de pe Câmpia Libertății. Subliniază astfel că „Adunarea din Duminica Tomei preparatorie fusese, fusese și Adunarea cea mare din Câmpul Libertății, unde flamura reînvierii sfâșia aerul cu tricolorul său, Virtus Romana Rediviva„. Aici s-a dat citire petițiilor adresate împăratului de la Viena și dietei din Cluj, primul punct consemnând :
„Națiunea română, răzimată pe principiul libertății, egalității și frăției, pretinde independența sa națională, în respectul politic, ca să fie în numele său ca naținea română  să aibă reprezentanții săi în dieta țării în proporție cu numărul său…”
Tot la acea adunare s-a formulat o cerere dreaptă și democratică : „ să nu se ia în dezbatere cauza unirii cu Ungaria până când națiunea română nu va fi națiune constituită și organizată cu vot deliberativ și decisiv…” dar dieta din Cluj formată din reprezentanții nobilimii maghiare a hotărât încorporarea Transilvaniei la Ungaria. De aceea, Eminescu prin  gura eroului spune : „Ungurii cugetau încă o dată, dar astăzi pentru ultima oară cum  prin uniune și furci vor stinge pe români de pe fața pământului.”
Înverșunarea față de cruzimea unor dușmani și acțiunile de deznaționalizare a românilor, organizată de politicieni au pornit de la adevăruri istorice. Schinjuirea și executarea a mii de români l-au determinat pe Iancu să pună mai mare accent pe organizarea militară și adminstrativă în cele 15 legiuni, el fiind prefectul celei mai energice –Legiunea Auraria Gemina din Apuseni.
În  astfel de împrejurări ni-l prezintă Eminescu pe Avram Iancu, un „împărat al codrilor bătrâni”, cel ce a reușit să adune ” vulturii din vizuinile lor stâncoase împrejurul flamurei românești. În creierii împietriți ai munților și-n aerul lor rece flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei”. Acolo s-a găsit permanent și eroul Toma. „În curând încălțai și eu cioarecii lungi și strâmți, încrețiți cât ține fluierul piciorului, în opinca cea ușoară. Asemenea sentinelei Romei,care, păzind crestele de fier ale Carpaților privește cu ochi plini în spre sud gândind la muma sa”
Toma participă la mai nulte lupte cu sabia, cu toporul și adesea rostogolind  bolovani. Îl  pierde și sfârșește atins de pesimism. Colindă prin lume dus de visul lui de revoluționar. Împiedecat de a trece în lumea umbrelor intră într-o stare sufletească cu totul aparte, din care numai priveliștea  munților săi îl mai vindecă.
Întors în satul său, eroul aude durerea buciumelor, „își pune pe piept cocarda tricolor și iar ia calea codrilor”. Asemenea stări de fapt sunt caracteristice craiului munților Avram Iancu, cel care a îndurat suferinți, a cunoscut privațiuni de tot felul,  a vărsat sânge pe altarul libertății, dreptății, naționalității.
Țelul luptei lui Avram Iancu a fost urmărit de către Eminescu și în continuare,  în încercarea dramatică „Mureșeanu”, în care, printre personaje apare Mureșeanu, 1848 și Geniul Luminii.
În  octombrie 1869, ajuns la Viena s-a înscris în Societatea  studențească științifică română.
În articolul România și Austro-Ungaria publicat la Iași spune clar și convingător: „dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sânt aproape identice,  iar  limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, dar aceasta o vrea pe deplin”.
Eminescu dovedește mult interes pentru tradiții, obiceiuri din Transilvania. Slavici ne spune, că la Viena consemna graiul românilor ardeleni, atât de la studenți, cât și de la militarii români din garnizoana vieneză. El și-a notat cuvinte și expresii ca : a hodini, trebe,  bărnace, înde,  cătană, fătălău,  etc.
Prin ei, dar și de la alți ardeleni a cules și folclor din Apuseni. Izvorul basmului Făt-Frumos din lacrimă a pornit de la basmul pe care l-a auzit de la Maria Versa din Ștei.
Pe Eminescu l-au interest românii  din toate locurile locuite de aceștia. Pe bună dreptate, Slavici caracterizându-i patriotismul afirma : „N-am cunoscut om mai stăpânit ca dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc”.
Dar a fost răsplătit  „post mortem” fiind așezat pe cel mai înalt piedestal al culturii românești.

                Nicolae Șteiu