Articol apărut în România literară nr.8, 2023
De-a lungul sutelor de ani opinca a fost un tip tradițional de încălțăminte vestimentară românească făcută din piele de porc, de vițel și cea mai rezistentă din vită mai bătrână.
Se confecționa dintr-o bucată dreptunghiulară, de peste 40 cm, care să cuprindă talpa, marginile ridicate, călcâiul și-n față gurgoiul .
După ce piciorul era învelit cu bucăți de țesătură din cânepă sau lână, numite obiele , era vârât în opinca ce avea marginile mai ridicate, făcute concave și cu găuri în care se întroduceau fâșii de piele numite nojițe, iar în față era realizat gurgoiul mai înalt, care lăsa piciorul să pășească ușor.
Era purtată de către săteni până în prima jumătate a secolului trecut, așa cum se vede din fotografia alăturată, dar în carierele de piatră de la Morlaca, Poieni și Valea Drăganului s-a folosit și mai târziu, din cauciuc uzat, fiind încălțămintea mai rezistentă la zgârâieturile granitului.
Un renumit opincar al zonei era Traian Tulbure al Lichii Crețului de-a Fânului din Morlaca, cu autorizație de la Fisc de a confecționa și vinde în țară.
Masa purtătorilor acestui fel de încălțăminte era denumită opincari, cu sensul de țărănime, sau opincărime.
Fiind producătorii de bunuri agricole cerealiere și animaliere, cei care apreciau eforturile lor recunoșteau că „ opincarii sunt talpa țării”.
Când se apreciau eforturile tuturor categoriilor sociale se afirma „de la Vlădică până la opincă”.
Dacă cineva se abătea de la regulile de conduită morală oamenii spuneau că „își dă cu opinca-n obraz” sau „și-a călcat pe opinci”, celui care umbla prea mult i se spunea că „are opinci de fier”.
Dar opinca a ajuns să fie cântată și jucată. Octogenara Maria Pop, care până la măritiș a trăit în satul Iuriu de Câmpie, comuna Cojocna, județul Cluj, ne-a relatat cum în tinerețea ei cântau și jucau Sus opincă, sus :
„Sus opincă până-n pod
Sus opincă, sus
Până ce mai am un zlot
Sus opincă, sus.
*
Iar dacă ti-i găuri
Sus opincă, sus
Cu mătasă te-oi cârpi
Sus opincă, sus.
*
Ungeți-oi curelele
Sus opincă, sus
De-or sclipi ca stelele
Sus opincă, sus.
*
La gurgoi ți-oi pune flori
Sus opincă, sus
Să mninoase până-n nori
Sus opincă, sus.
*
La nojițe zurgălăi
Sus opincă, sus
Să s-audă până-n cer
Sus opincă, sus.
*
Să ne-audă Dumnezeu
Sus opincă, sus,
Să ne ferească de rău
Sus opincă, sus.
*
Să se coboare la noi,
Sus opincă, sus,
Să ne scape de nevoi
Sus opincă, sus”.
Un alt caz este cel din satul de munte Lunca Vișagului, comuna Poieni, județul Cluj, se juca și se cânta „Luncanu”, săltăreț , cu schimbări de greutate de pe un picior pe altul, presărat cu strigături vesele :
„ Ai, săracu, ce Luncan
Că nu l-am mai jucat de-un an
Și când mă apuc să-l joc
Îmi sare opinca-n foc.
*
Pă sumanu di la Luncă
Doi păduchi se iau la strântă,
Pă sumanu luncănesc
Doi păduchi să bloncănesc.
*
Pă sumanu de la Tarna
Trii păduchi se iau de-a haina,
Trupa, trupa, ca lupu,
Trepe, trepe ca lupe.
*
Stați ficiori cu jocu-n loc
Că mi-am pierdut un porlog
Și porlogu-i de purcel
Săriți fete după el”.
Opinca este prezentată și-n creațiile literare. Prin anul 1816 poetul Dumitru Meciu în Poema Munților, caracterizând portul celor din munții Apuseni descria femeile încălțate cu
„ Opinci cu gurgoi mai nalte
Și cu ațe negre, frate
Și cu furca-n brâu torc lână,
Oile la târg le mână…”
dar și bărbații cu asemenea încălțări, zicând :
„Hainele li sânt de lână
Se fac de-a muierii mână
Cioareci albi,opinci flocoase,
Mulți cu bărbile nerase,
Cușma-i dintr-o mnială neagră,
La urechi părul și-l leagă…”.
Și marele nostru Eminescu, în „Geniu Pustiu”, ni-l prezintă pe „împăratul codrilor bătrâni”, referindu-se la Avram Iancu, prin personajul Toma, îmbrăcat cu ciorecii lungi și strâmți, încrețiți cât ține fluierul piciorului, în opinca cea ușoară, care a adunat „vulturii din văgăunile stâncoase împrejurul flamurei românești”, unde, în aerul lor rece flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei.
Sensibilul poet Vasile Militaru în creația sa Mama, cunoscută mai ales după primul vers „A venit aseară mama…”, ne-o descrie intrând în casa fiului său, „Să-și mai vadă iar feciorul/ Astăzi domn cu multă carte…” dar ajunsă în interiorul casei „Nu-ndrăznește nici să intre cu opincile-n picioare / Și cu multă grije calcă / Doar alături de covoare…”.
Opinca a intrat și în istorie. Credem că merită să amintim împrejurările în care a fost atârnată opinca valahă pe frontispiciul Parlamentului de la Budapesta în anul 1919, în condițiile în care armata română a ajuns până acolo, conducătorii Ungariei nerecunoscând unirea Transilvaniei cu patria mamă. Unirea cea mare desăvârșită în 1 Decembrie 1918, cu Transilvania, Banatul, Crișana și Maremureșul nu a însemnat pentru armata română și încheierea războiului. Deși operațiunile pe teatrele de luptă europene se încheiaseră încă în noiembrie, ostașii români au fost nevoiți să mai lupte atât pe Nistru cât și în zona Munților Apuseni și pe Tisa, încă aproape un an pentru apărarea granițelor Marii Uniri.
Desăvârșirea unirii a atras ostilitatea Rusiei Sovietice care declarase la un moment dat război României, dar din cauza conflictelor interne cu armata albă rămasă credincioasă familiei imperiale ruse, bolșevicii nu au putut organiza operațiuni militare de amploare contra României recurgând doar la sabotaje.
În schimb, Ungaria, unde comuniștii au reușit să proclame Republica Sovietică Ungară, în frunte cu Bela Kun, a decis să atace Cehoslovacia și România, cu scopul de a recupera Cehia și Transilvania, nevrând să recunoască voința de unire exprimată de Adunarea Națională de la Alba Iulia și nici hotărârile Congresului Aliat Suprem de la Paris și în aprilie 1919 a trecut la starea de război, la agresiunea deschisă împotriva României vrând să refacă marele regat al Sfântului Ștefan.
În astfel de împrejurări armata română a ripostat promt și eficient reușind să respingă rapid forțele până dincolo de Tisa.
Trupele române la care s-au atașat sute și sute de voluntari români din Transilvania au respins ofensiva maghiară, apoi au trecut la contraofensivă și nu s-au oprit până la Budapesta, unde au rămas până în noiembrie 1919, cu misiunea de a menține ordinea și siguranța populației. Bela Kun a fugit în Austria și de acolo în Rusia. Parlamentul Ungariei a fost pus sub paza unui pluton român comandat de sergentul Iordan. Acesta vedea fluturând continuu drapelul Ungariei Mari și-l irita că i-a trecut vremea. S-a gândit să-l schimbe cu unul roșu-alb-verde, dar mai degrabă cu drapelul de luptă al companiei din care făcea parte. Apoi, i-a trecut prin minte altceva și împreună cu caporalul Bivolaru s-au urcat pe acoperiș, au coborât drapelul ce jignea și pe românii din Transilvania și l-a înlocuit cu opinca acestuia legând-o bine cu nojițele ei.
Generalul Marcel Olteanu care era în relații corecte cu avocatul ungur Ferenczi i-a spus acestuia numele celui care a atârnat opinca, la care avocatul a replicat, „dacă din sufletul și mintea unui simplu țăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteți aici”.
Atârnarea opincii vroia să însemne răzbunarea simbolică după scăparea românilor din Transilvania de sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar.
Subiectul opincii nu s-a încheiat atunci. Ungaria nu s-a împăcat cu pierderea Transilvaniei, a insistat pe lângă Hitler spunând că i se atașează cu toate forțele, dar să determine reluarea Transilvaniei. Astfel, prin Diktatul de la Viena, pe care, pe nedrept l-au numit „arbitraj” au obținut jumătate din Transilvania. Neamul românesc a fost lovit mișelește, hotarele țării au fost mutilate.
Horty Miklos dictatorul ungur s-a grăbit să intre în Transilvania cu o suită numeroasă de huligani. În 5 septembrie 1940, la Satu Mare declara cu mare pompă că „Ungaria va fi pentru totdeauna în Ardeal, așa cum au dorit marii conducători Adolf Hitler și Benito Mussolini” și că de aici înainte „ putem sta față în față fără a avea în preajmă românii puturoși, opincari…” și că „ dușmanii Ungariei – românii- trebuie suprimați prin toate mijloacele”. Propagandiștii șovini urlători strigau „ Trăiască Hothy și Teleki, afară cu românii opincari și puturoși”.
Iată cum purtătorii acestui tip de încălțăminte erau jigniți, încât dușmanii lor meritau să fie „pedepsiți” cu atârnarea opincii în locul drapelului Ungariei Mari.
Opinca a rămas un obiect plăcut, un simbol în amintirea înaintașilor noștri.