Strălucitul savant român și mare istoric al lumii, Nicolae Iorga, în anul 1906, în lucrarea „Lupta pentru limba românească”, atrăgea atenția că „ temeiul vieții oricărui popor este limba lui, fiind forma cea mai înaltă, cea mai deplină, în care se poate exprima sufletul poporului” și argumenta că este „cea mai scumpă moștenire a strămoșilor”.
Nu știu dacă dascălii din împrejurimile Huedinului au avut atunci posibilitatea de a cunoaște această teză fundamentală, în condițiile asupririi austro-ungare, dar în ianuarie 1911, în „Sfătuitoriul”1), prima publicație românească tipărită la Huedin a văzut lumina tiparului articolul „Limba de maică”.
Analizând condițiile în care a fost publicată și conținutul acesteia, ne dăm mai bine seama de durul regim dualist austro-ungar și legile antiromânești prin care se urmărea deznaționalizarea românilor din Transilvania și atrage atenția românilor că limba românăeste „cea mai scumpă comoară a noastră”.
Apariția articolului a fost precedată de alte acțiuni de protest față de îngustarea dreptului de folosire a limbii române și în școlile confesionale. Regimul dualist dăduse o serie de dispoziții discriminatorii, în scopul unor așa-zise „ reglementări”, în domeniul școlilor și al bisericii românești, două instituții străvechi în cadrul cărora copiii și adulții puteau asculta și conversa în limba maternă.
Un fapt semnificativ l-a reprezentat denunțarea ideilor reacționare, șoviniste, făcută de către învățătorul Ioan Mango de la școala din satul din Apuseni, Mărgău, care la 10 aprilie 1907 s-a plâns că „Înalt Minister de Culte și Instrucțiunii Publice a pus în dezbatere în dieta țării, un proiect de lege referitoare la școlarizarea și disciplinarea învățătorilor confesionali, din partea statului, propunerea în limba maghiară a mai multor obiecte de învățământ, pe lângă manualele statornicite de acest ministeriu. Ba mai mult, paragraful 20 al legii în discuție preciza că învățătorii se îndatorează a dezvolta și întări în sufletul elevilor, suflet de alipire la patria maghiară”2).
Potrivit acestei legi, ajutor de la stat primeau numai învățătorii care știau scrie și vorbi ungurește și au depus jurământ față de stat. Acesta pretindea fiecărui învățător să jure că „va îndeplini cu credință și punctualitate ordinațiunile legale… și vor aduce tinerimea încredințată îngrijirilor în iubirea față de Patria Maghiară…” Membrii școlii din Mărgău s-au plâns că „acest proiect de lege s-a făcut fără consultarea veneratei noastre superioare biserici și vatămă adânc drepturile ce le au”. Articolul 19 al legii preciza că „la toate școlile confesionale, la finele celor patru ani de studii, elevul trebuie să-și exprime clar gândurile în limba oficială, atât verbal cât și în scris”. La asemenea prevederi se adăugau șicanele, se interzicea folosirea manualelor în limba română, se confisca materialul didactic, de regulă hărțile, pe motiv că respirau a „dacoromânism”.
Prin manevre abil tâlcuite se frâna accesul la școlile românești. Astfel de probleme le-a ridicat învățătorul Ioan Mango în calitate de președinte al „Despărțământului Morlaca al Reuniunii Învățătorilor din Arhidieceza greco-catolică de la Alba Iulia și Făgăraș”.
În asemenea împrejurări membrii senatului școlii din Mărgău au hotărât să redacteze un Protest, prin care și-au exprimat dezacordul și nemulțumirea față de proiectul de lege, pe care o considerau „ cu tendițe primejdioase și contrare intereselor noastre culturale”.
Iată fragmente din document :
„Protest
Noi, membrii curatoriului și senatului școlastic greco-catolic din Mărgău, văzând în acest proiect de lege tendințe primejdioase și contrare intereselor noastre culturale, periclitarea școalelor noastre și vătămarea drepturilor bisericii, garantate prin legi, cu unanimitate protestăm în contra lui și pretindem ca:
1. Salariile învățătorilor noștri, amăsurat legilor existente, dar până acum neaplicate, să se întregească de la vistieria statului, la care noi contribuim cu dare, fără a se pretinde în schimb de la biserică dreptul de a dispune asupra școlii și învățământului puse sub cârmuirea ei.
2. Precum în trecut, așa și în viitor, școlile noastre să fie conduse în spiritul sfintei noastre biserici de către venerata noastră superioritate.
3. Toate dispozițiile ce vatămă drepturile bisericești și drepturile și interesele noastre să fie delăturate din amintitul proiect de lege, pentru ca liber să ne putem cultiva și lumina limba noastră prin școlile susținute de noi…e nedreptatea strigătoare la cer de a ni se instrui pruncii, pe banii noștri, în detrimentul religiunii, limbii și națiunii noastre…”3).
Dar măsurile de deznaționalizae a românillor au continuat, a fost întrodusă Legea nr. XXVII, mai multe obiecte de învățământ s-au întrodus în limba maghiară, iar documentele școlare trebuiau completate în această limbă.
Acestea au fost împrejurările în care, în prima revistă în limba română „Sfătuitoriul” din 1911 s-a publicat articolul „Limba de maică”. Autorul atrage atenția că „ nu este bogăție la care românii să țină mai mult decât limba maicii noastre și nu este bunătate pe care românul, care e român de omenie să se lepede de această scumpă comoară”. Și susține că niciodată nu se va pune această problemă deoarece „ea ni-i nădejdea viitorului nostru, când auzim de pe buzele pruncilor noștri rostind în această limbă dulce, cuvintele dragi, de tată și maică, ea e mâmgăierea necazurilor noastre”.
De-a lungul vremii au existat cazuri în care unii români au fost „ în temniță pentru limba românească”, dar românii nu s-au lăsat bătuți.
Pentru asemenea considerente „ suntem datori să grijim de ea ca de lumina ochilor, cu atât mai vârtos trebuie să grijim de această avuție, care nu este numai a unui om, ci este averea copiilor noștri, datori fiind să o lăsăm lor curată, nepătată”.
O atfel de stare de spirit l-a determinat pe elevul lui Mango, Dumitru Faur să noteze în caietul său „Liberiu de poezii poporale” o preafrumoasă poezie, pe care o reproducem:
„Limba mea
N-auziți în depărtare ?
Ce se-aude ? o cântare,
Un cântec de veselie
De la o mândră ciocârlie.
Doamne, fericită-i ea
Cântă-n dulce limba sa.
Da, filomela iubită,
Nume dulce, de ispită,
Ea ne face-n loc să stăm
Glasul ei să-l admirăm
Pentru că ea n-ar schimba
Cu altele, limba sa.
Primăvara când sosește
Și cucu ne-nveselește.
Cucule cu pene sure
Mândru cânți tu prin pădure,
Pentru cât, tu ai schimba
Cu altele, limba ta ?
Dar dulcile cântărețe
Cu limbile lor istețe
Sunt și ele dușmănite
De cele cu limbi urâte,
Cari, orice-ar încerca
Limba nu și-o pot schimba.
Eu nu sunt privighetoare,
Nici pasăre cântătoare.
Eu sunt copilă română
Și am limba mea străbună,
De la Traian cel Bătrân
Ținută la maica-n sân.
Maica, când m-a legănat
Românește mi-a cântat,
Românește mi-a doinit
Până când eu m-am trezit.
Și-apoi, unde m-oi trezi
Limba maicii voi vorbi
Și de-ași trăi zile grele
Nu-mi las limba maicii mele,
Căci, de m-aș lăsa de ea
Legea sfântă aș călca
Și stămoșii din țărână
Mi-ar striga : nu ești română.
Un străin de m-ar grăi
Și mi-ar zice : vrei să fii
O fință mai aleas
I-ași răspude: să mă faci împărăteasă
Nu-mi las limba mea de-acasă”4).
Acest tânăr ce și-a notat poezia și care a fost înrolat în armata ungară în timpul războiului mondial, după prizonieratul din Rusia, a alcătuit un alt caiet cu „Însemnări despre întâmplările mele din războiul universal”, arătând că românii erau înrolați și trebuiau să lupte „pentru o cauză străină și contrară intereselor naționale de români”, a ajuns să trăiască și visul scăpării de asuprirea stăină și să se bucure din plin de dulcea limbă românească, gândind ce poate fi mai frumos decât zestrea spirituală a unei națiuni, decât felul de a vorbi și scrie în limba de maică. Și merită să apreciem cuvintele calde, sentimentale, folosite în urmă cu 112 ani, mai ales că în zilele noastre limba română identitară este invadată de prea multe cuvinte engleze.
Note :
1.Publicația ”Sfătuitoriul”, nr. 3 / 1911
2.Fragment din V. Popeangă, Presa pedagogică românească din Transilvania, 1960-1918, 1966, pag. 34
3. Reprodus după V. Sima, Istoria școlii din Mărgău – manuscris
4. D. Faur, Liberiu de poezii poporale – manuscris aflat la Parohia Mărgău
Lasă un răspuns