Locuitorii satelor de sub Vlădeasa și preocupările lor.
Referiri speciale la practicarea meseriei de geamgiu și „gumuțasca”.
Masivul Vlădeasa de la cei 1836 metri ai săi, cu prelungirile ce coboară pe diferite trepte altimetrice până în valea Călata, își trimite suflul său răcoros peste satele din estul său, Rogojelu, Vișagu, Lunca Vișagului, Săcuieu, Mărgău, Alunișu, Bociu și altele mai joase, determinând un anumit mod de viață, cu ocupații și practici montane și submontane ce au elemente de specificitate.
Aici domină solul pietros, sărac în elemente nutritive, în comparație cu cel de la câmpie, încât locuitorii luptându-se cu asprimea naturii au căutat și au găsit un mod de viață adaptat condițiilor pedo-climatice.
Toate satele au fost și au rămas cu o populație românească, dar din cauza vitregiilor lumii politice medievale sunt menționate fie traduse ungurește, fie scrise cu grafie maghiară, astfel ; Mărgăul în 1342 era scris Meregyo, Alunișu în 1437 scris Magyarokereke, Săcuieu în 1496 scris Szekelyo, Buteni în 1291 scris Bokeny, Bociu în 1408 scris Bocs, Vișagu în 1490 scris Viszag, Lunca Vișagului în 1909 scris Lunka Viszag.
Ocupațiile de bază ale sătenilor erau: creșterea animalelor, cultivarea pe suprafețe mici a cerealelor, secară, ovăz, grâu, ceva mai târziu cultura cartofului, dar puneau mare preț pe prelucrarea lemnului, realizând produse semifinite și finite, grinzi, corni, leațuri, scânduri, obiecte de uz gospodăresc și inventar agricol, dar în primul rând material pentru case și anexe gospodărești.
Satele au casele atât adunate, cât și crânguri ce au luat naștere acolo unde unii au defrișat, au făcut „curătură”, apoi și-au stabilit gospodării, majoritatea poartă numele de la primii așezați ( ex. Filipești, Costești, Pleș, Stănești, etc).
Până pe la primul război mondial dominau casele de lemn, făcute de către unii localnici, care au ajuns să se „specializeze” ca lemnari. Lemnul era curățat, fățuit, cioplit pe două fețe, după care la capete era scobit cu ghionoiul pentru a fixa partea de jos a șoșilor, care se prindeau și în cuie de lemn. În funcție de mărimea încăperilor se stabilea locul ferestrelor, de regulă 40/40 cm, mărginite de un ancadrament prins în bârne. Pe coama pereților se așezau 4 frântare și la mijloc un meștergrindă necesar echilibrării și susținerii construcției, după care se fixau cununile ce serveau ca suport cornilor. Pe corni se băteau leațuri cioplite în două fețe. Acoperișul era realizat din paie de secară așezate pe vrejuri ca să nu alunece, dându-i acoperișului o pantă mare ca să nu țină multă zăpadă. Se executa apoi poditura prin acoperirea grinzilor așezate perpendicular pe frântare. Octogenarii ne relatează că din curte urcau două-trei trepte în tărnaț și de acolo intrau în tindă.
Pe pereți băteau șipci ca să se prindă tencuiala făcută dintr-un amestec de lut, cu balegă și pleavă, peste care, după uscare murluiau cu spoială albătrie de culoarea cerului. Și pardoseala era nivelată și încinsă cu unul sau mai multe straturi de spoială.
Inventarul interior consta dintr-o masă, cu două lavițe lungi și două mai scurte , două sau chiar mai multe paturi cu căpătâiele supaînălțate, într-un colț un cuptor cu plită și cocător, o vatră cu plita de gătit, combinată cu cuptorul de copt pâine, având pe margine, pe una ori pe două laturi pricherul, o scândură lată și groasă pe care stăteau bătrânii. Pe un perete era un blidar,un podișorcu rafturi pe care se puneau lucruri deosebite, acte, bani, țesături scumpe, într-un colț un fragaz, un cuier lucrat prin traforaj, iar pe peretele dinspre răsărit era așezată icoana Maicii Domnului, încadrată de un ștergar frumos lucrat terminat cu ciucuri tricolori. Toate exprimau gradul de confort îmbinând cu gustul pentru frumos prin impodobirea interiorului cu fețe de masă, lipideie de pat, perne, peretare, țoluri, tindeie realizate de femei din cânepă și lână.
Locuitorii acestor sate fiind așezați pe micile văi și dealuri cu pantă mai dulce, au fost puțin mai feriți din calea cotropitorilor direcți, aceștia au venit mai târziu ocupând mai ales pădurile, iar sătenii transformați în supuși ai nobililor Banffy, Joszika, Tischler și alții. Ei și-au continuat existența de buni crescători de vite, pomicultori, valorificatori ai produselor pădurii, păstrând modul de viață tradițional, cu obiceiuri moștenite din vechime, cu păstrarea limbii de maică și a credinței în Dumnezeu. Un recensământ din anul 1895 referitor la satul Bociu, la categoria agricultori doar 6 figurau ca proprietari, restul de 102 erau înscriși ca mici proprietari și zileri, 178 membri de familie ajutători, 7 servitori, un fierar, un cismar și 336 figurau cu „activitate industrială secundară”. Nonagenarii mai știu că după instalarea regimului dualist austro-ungar mulți bărbați au plecat în America, unde se angajau la orice fel de munci numai ca să poată trimite acasă bani cu care să întărească gospodăria.
Cei mai mulți bărbați lucrau la pădure, la tăiat, fasonat și transportat material lemnos, cofecționând grinzi, corni, leațuri, scânduri, pe care le duceau în țară la valorificat și cu banii obținuți cumpărau și aduceau cereale, deoarece secara și grâul cultivat era neîndestulător.
Unii s-au „specializat” șindrilari, mai ales la Mărgău, Bociu și Buteni. Aceștia alegeau lemne sănătoase numite molid de 16 țoli. Îl tăiau în boci de 16 țoli lungime, îl crăpau în patru părți egale, pe care le despicau încă o dată în două. Bucățile erau prinse într-n jug pe horjitoare, așezate una cu muchia în sus, a doua în jos, și cu ajutorul unui instrument de fier sub formă de arc numit horj, lung de 40 cm, cu mâner de lemn, făceau ulucul șindrilei. Bucățile erau apoi afumate ca să reziste apei de ploaie, după care se puneau într-un jug cu două brațe de lemn, de câte 20 de rânduri suprapuse făcându-se teanc. Dintr-un metru cub de lemn de calitate se realizau 1500 de bucăți. Vechimea acestei îndeletniciri coboară în timp până pe la anul 1600, un document precizându-ne că la Mărgău s-au produs 5200 bucăți pentru biserica Sfântul Mihail din Cluj. La Bociu în 1689 erau doi șindrilari, la Buteni în 1595 făcea șindrilă Lupu Borza.
Tot pentru completarea venitului familiilor, un document din anul 1873 menționa că mai multe familii de boceni „au mers la secerat în țara ungurească”, un bărbat tăia cu coasa, o femeie făcea mănunchiuri, alt bărbat lega snopii, dar rămâneau și la culesul porumbului. De acolo își aduceau cereale.
Femeile în zilele de iarnă țeseau covoare de lână, pânză, ștergare, basmale, pe care le comercializau, unele au ajuns să facă o pictură naivă pe lemn și mai mult pe sticlă și draperii, bărbații înrămându-le.
Mai mulți locuitori din satul Bociu au recurs la extragerea și folosirea argilei alburii, numită spoială, atât pentru casele lor cât și pentru valorificare. Ei o extrăgeau din părăul Toderichii, prin înmuiere o făceau colăcei și o duceau spre vânzare în Aluniș, Răchițele, Rogojel, Mănăstireni și Huedin. Dădeau câte o găleată de spoială pe una de picioance (cartofi), deoarece în țarina satului se cultivau pe suprafețe restrânse. Cei ce o cumpărau o foloseau la spoitul și împrospătatul pereților, care după un timp se afumau. De la această îndeletnicire bocenii când erau luați în derâdere erau numiți spoială.
Prin anii 70-80 ai secolului trecut țăranii din Mărgău și satele vecine au mai găsit o soluție pentru a face rost de bani, aceea de a pregăti și vinde cantități mai mari de fân unor C.A.P.-uri din raionul Gherla, care neștiindu-se gospodări au ajuns în criză mare de nutreț pentru vite. Vitele acestora erau atât de slăbite încât unul din cei care a vândut fân a zis: acolo, în grajdurile lor, stau vitele ca și cărțile în bibliotecă, așa-s de slabe că dacă pică una, cad și altele. Mai mulți ani la rând pregăteau și vindeau fânul muncit cu trudă de către toți membrii familiei.
La sfârșitul secolului al XIX-lea mai mulți bărbați din Mărgău, Bociu, Buteni, Săcuieu, Rogojel, Alunișu, au început să deprindă meseria de geamgiu și s-o practice. Nonagenarii de acum 60 de ani ne-au zis că au învățat-o de la slovaci. S-a ajuns ca din generație în generație să învețe să taie sticla, s-o monteze la geamuri, la icoane, oglinzi și tablouri și să confecționeze rame. Prin anii șaizeci ai secolului trecut frații Ioan și Constantin Puchiu din Bociu deveniți vestiți geamgii, ne-au relatat cum mergeau în țară câte două-trei luni de vară-toammnă, cu tolbele și strigau :„geamuri, geamuri”, practicând o muncă grea, istovitoare. Tolba cu geamuri cântărea vreo 40 kg și lângă ea aveau câte o traistă cu scule : diamant, echer, compas, metru, ciocan, cuie, chit ori șipci. Ioan Brândaș umbla cu tolba în satele Buzăului și la Roșiorii de Vede, din septembrie și până la Crăciun, iar primăvara câte o lună și jumătate. Ioan Abrudan, care a practicat meseria de geamgiu 52 de ani ne-a relatat că 5 ani a umblat cu tolba în zona Târgoviște, începând de la vârsta de 13 ani, apoi 4 ani cu căruța ( așa cum apare într-o poză alăturată), apoi și-a procurat o mașină ARO, din anul 1975 a lucrat ca geamgiu la Galați, reușind să-și construiască un magazin de geamuri și rame, iar după anul 1990 s-a privatizat. Și Ilie O Goga prin anii 1970-1972 a umblat cu tolba cu geamuri în satele din zona Craiovei. Geamgiii de la Rogojel se grupau și se deplasau la Târgu Jiu, alții ( Iosif Pleș , Gheorghe Pleș, Ioan Pleș și Ioan Potra, Traian Cuc, Nicolae Potra, Ioan Popa, Gheorghe Roșca ) la Brăila, (Marin Forț, Gavril Popa ) la Timișoara, ( Teodor Pașcalău și Petru Pașcalău ) la Caransebeș.
Dintre geamgiii din Buteni familia lui Teodor Brișan s-a sabilit la Comănești, Ilie Haș la Iași, Ilie Brișan la Reșița, unde Costel Brișan mai practică și în prezent merseria de geamgiu.
Și din zecile de familii de boceni stabiliți în București mai sunt și azi geamgii: Ilie Pavel a Diacului , Ioan Goga a Onuțului Ilii Dodului , Daniel Goga, Dănuț Goga a Costichii Cătanii, Ioan Leu a Costichii Bilorii, care au ateliere proprii.
Cei mai mulți geamgii au plecat din Mărgău, din familia Panea, practicând meseria și apoi stabilindu-se la Caracal, familia Mâț la Turnu Severin, familia Brad la Corabia, familia Popa la Urziceni, Familia Cuș la Turnu Măgurele. Preotul Gheorghe –Dragoș Braica, fiu al Mărgăului nota că prin anul 1970 în București erau stabilite 400 de familii de mărgăuani.
Alunișanul Lazăr Cobârzan al lui Gaboru Brudii și-a exprimat strângerea de inimă cu care pleacă geamgiii, dar trebuie să aducă bani și cereale acasă. El a compus și adaptat o melodie specială pentru geamgii, Mie mi-o cântat cucu :
„ Mie mi-o cântat cucu, măi,
Jamuri, jamuri.
Și mie mi-o cântat cucu, măi,
Să mă duc, să-mi las satu, măi
Jamuri, jamuri.
Să mă duc la toamnă-n țară
Să mă plângă maica iară, dorule.
Hai mândruță pân la gară
Să vezi trenul cum mă cară, dorule.
Când am pus picioru-n scară
Ochii mândrii lăcrimară
Și când l-am pus pe celalalt
Și-ai mei ochi or lăcrămat, măi, dorule”.
Toți ne spuneau că duceau o viață aspră, cu zeci de kilograme în spate, cu mâncare „din brișcă” și cu dorul de casă. Și-au ușurat puțin modul de viață când s-au putut deplasa cu căruța. În postul Crăciunului se asociau 2-3 și luau un vagon marfă în care urcau căruțele și cerealele primite de cele mai multe ori drept plată și de la Craiova ori Râmnicu Vâlceau, unde-și făceau provizii de sticlă și de cerale, veneau până la Huedin. Mulți dintre cei plecați să practice meseria de geamgiu, după câțiva ani își duceau și soțiile, iar la botezul copiilor chemau nași tot de-ai lor. De exemplu, la nașterea copilului Petru Iancu, din părinții lui Gheorghe Iancu și Ioana Ciurtin, geamgii, i-au chemat de nași pe Gheorghe și Floarea Popa născuți în Mărgău, și geamgii în Curtea de Argeș.
Cei plecați din satele de sub Vlădeasa duceau cu ei nu numai meseria, priceperea și inteligența ci și obiceiurile locului. Nunțile lor căutau să respecte frumoasele obiceiuri ardelenești, cu chemători, așezarea cununii miresei, iertăciunea miresei, grăiturile, descântecele de pe drum și de la ospăț, dusul găinii, jocul miresei, darurile. Dacă, cu timpul fiii geamgiilor se căsătoreau cu localnice, ardelenii plecați ce făceau nunta, angajau și un rând de muzicanți din Ardeal, pentru jocurile de acasă, învârtita rară, învârtita deasă, feciorescul, și roata mare, iar pentru localnici să execute diferite hore și sârbe. În anul 1960 participând la o astfel de nuntă în comuna Poiana-Calafat, la fiul geamgiului Petrișor am constatat ce impresie deosebită le-au făcut jocurile ardelenești, mai ales Învârtita ca la Bociu și Roata mare cu multele strigături. La acest joc se iau de braț 10-14 bărbați, fac un semicerc, câțiva pași mărunți până-l închid și încep să strge :
„ Foaie verde de cicoare,
Hai să facem horă mare,
Foaie verde castravete
Luați-vă ficiori, fete”.
Fetele care abia așteaptă un semn intră la marginea cercului, bărbații le iau pe după gât cu mâna dreaptă îndoită din cot, iar cu mâna stângă pocnesc din degete. În același timp fetele țin pe bărbați cu mâna stângă pe talie, pe la spate, mâna dreaptă fiindu-le îndoită din cot și sprijinită pe șold. Perechile se rotesc de câteva ori, după care, prin strigături sunt înștiințate că trebuie să schimbe perechea: „Foaie verde bob de linte
Du-te fată mai nainte,
Meargă asta, că-i micuță,
Vie alta mai năltuță”.
După multe alte strigături, când au constatat că s-au făcut suficiente mișcări, un flăcău zice : Foaie verde, lemn sucit / Zi țigane de-nvârtit, și continuă cu Învârtita Bociului sau cu Țarina, numită și Moțasca, cu o pronunțată ritmicitate, cu figuri constând din trei sărituri în sus de pe vârful piciorului stâng și cea de a patra pe ambele picioare, cu un șir de strigături, din care reproducem :
„Strânge fata și-o-nvârtește
Pe sub mână mai cu spor
Râs să iasă din privire
Foc pe sub picior.
Țarina, ce mult ne place
Țarina, jocul moțesc
Toți cei care cu drag joacă
Mândru înfloresc.
Țarina să ne trăiască
Cât va fi pe lume joc
Cei ce-o joacă să trăiască
Numai cu noroc”.
Gumuțasca geamgiilor. În deplasările lor prin țară, mai ales la sudul Carpaților întâmpinau greutăți, uneori erau luați în derâdere chiar și pentru felul cum se exprimau, cu accent și variante ardelenești ale mai multor cuvinte. Dar nici ei nu s-au lăsat mai prejos și între ei, ca să nu-i înțeleagă cei cărora le montau geamuri, când își stabileau prețul, dar și față de autoritățile ce-i luau uneori la rost, foloseau cuvinte din vorbirea populară de acasă, cuvinte preluate de la unguri, așa după auz, de la țigani, ori unele arhaisme. Astfel au creat un argou, care nu are o structură și reguli gramaticale și uneori diferă de la un grup de geamgii la altul, și în funție și de cominitatea de unde au plecat. Dicționarul Linbii Române Moderne, Ed.Acad., la pag. 41 ne precizează că argoul este un libaj convențional, al unui grup, pentru a nu fi înțeles se restul societății, folosind cuvinte numai de ei înțelese, regionalisme și străine.
Termenul de gumuțască, după părerea mai multora ar fi plecat de la două cuvinte, de la toponimul Golumbăț, dealul înalt de 1053 m , dintre Mărgău și Bociu și de la denumirea de moț, dat populației din Apuseni, care purta părul mai lung și ca să nu-i incomodeze când ciopleau lemnul în legau la spate. Deci, go, gu, de la Golumbăț și mo, mu, de la moțască, de-ale moților.
Lingvistul Romulus Tudoran în anul 1969 în lucrarea Sur un argot rumain rural, Actes du congres internațional des lingvistes, și în „Contribuții de dialectologie română” spune că acest argou a luat naștere cu scopul ca ”geamgiii să nu fie înțeleși de oamenii cu care au de-a face” și l-a numit „un argou al sticlarilor”, pentru a ascunde secretul meseriei, dar l-au folosit și ca mijloc de bravadă. În cele mai multe cazuri foloseau termenii argotici pentru a se proteja, a nu fi înțeleși de persoanele cu care intrau în contact și mai ales pentru a obține avantaje materiale ca rezultat al execitării meseriei lor, la un preț cât mai bun, plus ceva mâncare caldă pentru ei, fân pentru cal și ca să se ferească de miliție, ori de la primărie care le cereau autorizații. Obișnuindu-se cu astfel de cuvinte și expresii și când se întâlneau la crâșmă, la nunți, ori la botezuri le foloseau între ei, inițiindu-i și pe membrii familiei neplecați cu ei în țară să le folosească făcând haz de unul și de altul. Când și-au realizat ateliere, dacă intra cineva și i se părea dubios geamgiul îi zicea soției, ori băiatului, „vezi să nu asfacă gologi”.
Prezentăm în cele ce urmează un șir de cuvinte, fără a avea un caracter unitar, ci cu variante de la un grup de geamgii la altul, multe cu aspecte comune provenind de la satul de unde au plecat:
abriod – lapte
abrionidă – brânză
agodite – liniștește-te
alivancă – mămăligă
a gripa – a fura
altal – de la un capăt la altul
gădineală – mâncare
asface – a-și însuși
asuci – a dosi
arjură – pâine
a zurăi – a urina
bor – vin
candreu – bărbat
candreiță – femeie
cinașă – frumoasă
ciocove – ouă
cotătoare – oglindă
cotini – bani
chiurchine – pui, găini
codan – preot
diblă – vioară
dopari – pleacă
diufă – chibrit
diapsă – arătoasă, frumoasă
a gădina – a mânca
gădinătoare – gură
goloji – bani
gomon – porc
gud – bărbat, dar nu geamgiu
guzi – regățeni
gudoaică – femeie de regățean
hămaz – diamant
hușcă – carne
hârb – oală de pământ
hurtez – băutură
magal – mare
măcincă – bancnotă de o sută
milăiță – femeie atractivă
milău – bărbat de dincolo de munți
mischid – mic
moțană – organul genital femeiesc
munuc – individ
năgaj – drac
pițule – bani
păsulă – fasole
scărmăneală – bătaie
scoarță – femeie bătrână
scorț – bătrân
sucaci – într-o dungă
spurav – violent
tăngăneală – bătaie
tistulaș – polițist
toană – casă
toigă – căruță
tolăuz – geam
taljer – farfurie
tolan – cal
tuică – găină
vârnă – popă
După zeci de ani, când au prins chiag, s-au stabilit în anumite orașe, ori comune mai mari, și-au dus acolo soțiile, și-au dat copiii la școlile de acolo, și-au creat ateliere. Urmașii lor, o vreme , veneau în satul natal și-și luau soții din sat, apoi treptat s-au căsătorit cu localnice, dar în multe cazuri păstrează casa părintească, pe care au modernizat-o și unde își petrec concediile, mai ales în vremea fânului, când aproape se dublează numărul locuitorilor. Mai ales în satele Mărgău și Bociu se organizează, din când în când, întâlnirile fiilor satului. O astfel de întâlnire a avut loc la Mărgău în 29 iulie 1990, cu tema 650 de ani de la prima atastare documentară a satului.
Cele mai multe întâlniri ale fiilor satului au avut loc în satul Bociu, unde s-au transformat și cele mai multe case părintești în case de vacanță, ori locuri în care geamgiii și fiii acestora și-au construt case modernizate, în care vin pensionarii foști geamgii și stau în lunile de vară-toamnă, ori fiii acestora, așa cum sunt Ioan Goga, Ilie Goga, Ilie Pavel, Iuliu Tonca și alții. O astfel de întâlnire a avut loc în anul 1988, la care colonelul Ilie Tender, stabilit în Timișoara a prezentat „Monografia satului Bociu, județul Cluj și principalele evenimente social-politice care au influențat viața oamenilor existenți pe aceste meleaguri în decursul istoriei, scrisă cu ocazia jubileului de 580 de ani de la atestarea sa și a întâlnirii cu fiii satului”.
Altă întâlnire a avut loc în anul 2008, la care, după discursuri privind aspecte ale evoluției satului, atât pe scenă, cât și în sala căminului cultural, ore în șir au dansat și au cântat cei prezenți. Manifestări de suflet, de trăire și simțire românească, creștinească a avut loc în29 iulie 2012 când s-a sfințit biserica cu hramul Sfântul Ilie Tesviteanul, la care au contribuit cu cele mai mari sume de bani și obiecte de cult, geamgii și foști geamgii boceni din toată țara. Cu această ocazie poetul țăran Nicolae Tonca, cunoscut cu diminutivul Cula, a citit creația Dorul Bociului, cu versurile :
”Bociule, grădină dragă
Dorul de tine mă leagă,
Eu din tine n-oi pleca
Câte zile oi avea.
Au zis unii către mine :
Bociu pustiu va rămâne,
Dar pustiu n-a rămânea
Până va trăi Cula.
Când eram de ani, vreo șapte
Eu, cu Bociu m-am prins frate…
Am auzit din bătrâni
Că-i rea pâinea prin străini.
Și de-ar fi pâinea cu miere
Prin streini îți pare fiere.
Fie pâinea cât de rea
Mai bună-i la casa ta”.
Altă frumoasă și bogată întâlnire a avut loc la sărbătoarea Sfântului Ilie Tesviteanul, din iulie 2017, când, după slujba de la biserică a avut loc la căminul cultural lansarea cărții „Bociu satul amintirilor” urmată de un bogat program cultural. A devenit tradiție ca la această sărbătoare fiii și nepoții geamgiilor din toată țara țin să fie acasă, întâlnirile devenind anuale.
Unii localnici din zonă și-au dat seama de valoarea unor obiecte, unelte, piese de uz casnic, îmbrăcăminte, și au căutat să facă colecții. Cea care de la o vreme și-a sacrificat bruma de salar de dăscăliță și viața, în acest scop a fost Maria Panea a Delii Fanului din Mărgău, caracterizată de dr. Maria Boșe o „excepțională creatoare de artă populară și colecționară a tot ceea ce era mai frumos în vatra natală” (în articolul „ O viață pentru un vis”,Adevărul de Cluj, 2004). Aceasta a adunat sute și sute de cuverturi, ștergare, fețe de masă, piese de îmbrăcăminte, , obiecte și unelte de uz casnic, furci, fuse, vârtelnițe, războaie de țesut, , scaune sculptate, icoane pictate pe lemn și pe sticlă, unele provenind din atelierul de la Nicula, altele pictate de săteni, picturi pe pânză, pe care le-a expus într-o casă construită în anul 1884 și care a fost preluată de către Muzeul Etnografic al Transilvaniei și expusă în Complexul Muzeal din parcul Hoia. Aceasta a donat peste 1200 piese care alcătuiesc în prezent Fondul patrimonial Maria Panea.
Și la Bociu s-au realizat câteva colecții. Silvia Goga, soție de geamgiu, în cea mai mare parte a vieții în București, are o frumoasă colecție de năfrămi și ii, iar Silvia Bar, fiică de geamgiu și soție de geamgiu la Galați, și-a construit o casă în Bociu, în care, la nivelul al doilea a amenajat, în mai multe încăperi o expoziție permanentă cu obiecte de uz casnic și piese de îmbrăminte ( așa cum se pot vedea din reproducerile alăturate).
Satele de unde au plecat geamgiii s-au depopulat, școlile din Buteni, Ciuleni, Scrind nu mai funcționează deoarece nu mai sunt copii de vârstă școlară, cea din Bociu a fost demolată și-n locul ei s-a construit un azil de bătrâni, dar care nu funcționează, iar la Răchițele-Mărgău încă mai funcționează școala gimnazială, cu elevi foarte puțini și cu câte două clase, cu predarea alternativă.
Dintre toate satele doar de la Răchițele a participat an de an la Festivalul de colinde organizat de Clubul Copiilor din Huedin, formația de colindători, în frumoasele lor costume populare și cu un repertoriu în care aveau variante vechi de colinde, de Mioriță : Trei păcurărei la munte, Sus în plaiul muntelui , Pe cei munți, pe cei muncei, Rominioară ochii-s negri.
Din nefericire, multe astfel de perle ale creației populare au intrat în fondul pasiv, dar cel puțin trebuie înregistrate pentru că folclorul este oglinda vieții spirituale și în același timp un fundament al culturii noastre naționale.
Nicolae Șteiu
Lasă un răspuns